Leganatul (abuzul psihic I)

Ador să mă dau în leagăn, mișcându-mă în ritm regulat, dintr-o parte în alta, cu ochii ațintiți la cer și mintea golită de gânduri. Leagănul te poartă dintr-o lume în altă, din văzduh în neant cu o viteză uimitoare. Leagănul îți dă impresia că zbori cu picioarele înainte spre cerul albastru unde totul e posibil, doar că înainte să te lase să-l atingi, te aduce pentru un moment cu picioarele pe pământ, ca mai apoi să te tragă cu o forță echivalent de puternică înapoi. Ești departe de cer acum.

Povestea unui abuz începe undeva la mijlocul filmului personal, când te trezești într-o realitate străină, repetitivă, plină de conotații familiare, dar pe care nu le posezi. Sigurul instinct pe care te poți baza în e nevoia permanentă de fugă. Vrei să scapi cu viață dintr-o viață, care nu-ți mai aparține. Inexplicabil, deoarece viața ta îți aparține, dar că acum nu o mai simți. Ai impresia că ți-a fost confiscată, cândva, de mult, pe nesimțite. Exiști, dar nu mai ești tu, de fapt nici nu prea știi cine ești de fapt și nici pentru ce și cum de te afili acolo, aici, oriunde. Ruina este singurul tău punct de echilibru, acționând și reacționând instinctiv, ca un animal rănit. Realitatea care te înconjoară și patul în care deschizi ochii dimineața îți este mult prea familiar ca să te iei pur si simplu si să pleci, dar ai o scârbă aparte de fiecare dată când îl simți sub tine.

Totul pare normal în liniștea căminului tău gol de oameni, așteptări și dorințe. E liniștea dinaintea furtunii, când leagănul fragil al vieții tale atinge punctul cel mai de jos, când distanța dintre tine și echilibru este cea mai mică, dar nu ai timp să stai acolo prea mult, pentru că în curând vine furtuna, ce se acumulează în tăcere pe panta descendentă, doar ca să te lovească, când te aștepți mai puțin. Ești în leagănul abuzului, în care urci și cobori, cu viteze amețitoare și în timpi impredictibili. După ce ți-ai încasat porția cu brutalitate, întărâtată de rezistența ta neputincioasă sau amortizată de amorțirea ta inertă, va veni răsplata. Leagănul emoțional te va duce din cel mai cumplit iad în raiul perfecțiunii, oferindu-ți armonia de mult tânjită, emoțiile pozitive și falsa impresie că ai ceea ce-ți dorești.

Adjectivele tale următoare se înscriu între momentele in care te simți neajutorată, inutilă, insuficient de bună, încă caldă, depresivă, nervoasă, violentă și rece, tristă, pe alocuri luptătoare, visătoare, romantică sau poate doar instinctivă.

Dacă abuzul fizic este o  realitate vizibilă, ca un tatuaj temporar pe pielea și carnea ta rozalie impregnat la vedere, abuzul emoțional este o abstracție invizibilă impregnată în minte. Abuzul psihic e ca un cod scris cu amar pe o coală albă de hârtie, pe care îl poți vedea numai după ce îi dai foc. Cam târziu să mai salvezi foaia după ce-i mistuită de flăcări.

Abuzul psihic e ușor de identificat, fiind vizibil la nivelul ochilor avizați, cu o minte ageră sau doar trecută prin leagănul emoțional, căreia scenariul  de bine și rău îi sunt cunoscute. Spre deosebire de abuzul fizic, in care urmele violenței sunt vizibile, abuzul emoțional în primul rând se simte. Se simte ca o goliciune, o lipsă și neliniște ce nu-ți dă pace, o fantomă a ceea ce ai fost și a ceea ce nu reușești să mai fii, a persoanei pe care o exprimi când te simți în siguranță și a persoanei pe care o manifești când ești în prezenta abuzatorului. Sunt multe relații abuzive, sub diferite forme și într-o multitudine de culori, mai mult sau mai puțin brutale, mai vizibile sau mai bine mascate, mai avantajoase sau mai dezavantajoase pentru victimă, mai complicitare sau mai forțate. Sunt oameni care aleg să trăiască în relații abuzive și sunt oameni care ies din ele, dar mai presus de toate sunt oameni care nu știu unde se află, de ce și ce li-se întâmplă. Simt doar că, ceva nu-i în regulă, dar e greu să explice ce.

Beirut și Cafarnaum

IMG_20170513_153033

Beirut e un amestec de lux și sărăcie, într-un borcan frumos, ce clocotește la soare, scăldându-și țărmurile în Marea Mediterană. Străzile din Beirut nu sunt simple drumuri aglomerate, gălăgioase și pline de afișe, ci adevărate atracții turistice. Parcurgându-le te poți bucura de priveliști încântătoare presărate cu palmieri semeți, clădiri impunătoare prin eleganță și stil arhitectural, ori valurile albastre ale mării, ce se îmbină într-un dans elegant cu țărmurile roșiatice ale stâncilor. Beirutul oferă splendoare, mașini scumpe, femei frumoase, muzică încântătoare și posibilități nelimitate celor care au bani. Beirut e pentru unii mumă și pentru alții ciumă. În spatele străzilor principale, se ascund blocuri ciuruite de gloanțe, balcoanele pline de haine puse la uscat și perdele groase, ce acoperă geamurile apartamentelor fără climă. Străzile Beirutului mai puțin turistic sunt pline de graffiti și de copii, care vând sau cerșesc ceva, orice, numai ca să aibă ce mânca. Zonele turistice sunt liniștite, cu puțină lume și pe alocuri cu poliție, hotelurile având porți pentru metale plasate la intrare, în timp ce zonele locale sunt aglomerate, prăfuite și gălăgioase.

IMG_20170512_121717

În Beirut am vizitat cele mai luxoase spitale, al căror aspect și servicii te ducea cu gândul la hotelurile de 3-4 stele, fiind dotate cu aparatură de ultimă oră, camere private pentru bolnavi și familia lor, paturi cu sisteme de auto-reglare, curățenie impecabila, mâncare ermetic sigilată pentru fiecare bolnav în parte și personal plăcut, respectuos și foarte bine pregătit. În spitalurile din Beirut ai impresia că ești într-o alta lume, mai ale în Clemenceau Medical Center, care te întâmpină la intrare cu o expoziție de flori naturale, ca mai apoi să te poarte în lifturile moderne, pe holuri largi, curate și frumos amenajate. Uiți că ești în spital când te afli acolo. Uiți și că te afili în Beirutului, până ieși din parcare hotelului spitalului și te duci câteva străzi mai încolo, ca să vezi cum arată viața celor mai puțin privilegiați.

Cafarnaum este un film al cărei acțiune nu se petrece pe străzile principale din Beirut, neincluzându nici marea, nici spitalele și nici hotelurile cu multe stele. Cafarnaum e un film care se întâmplă pe străzile laterale, pe care turiștii se rătăcesc doar ca să-și cumpere alcool la ceas de seară, din dubițe special amenajate. Este un film despre familie, despre părinți și copii, despre dragoste, instincte și supraviețuire, recorelând cu nimic în mintea mea legat de Beirut, deși cunoscând relativ țara, am înțeles mai ușor condiția și situația speciala a emigranților de acolo.

Cafarnaum m-a dus în schimb cu gândul la propria mea copilărie, ce simțeam când mă băteau ori mă jigneau părinții, la relația cu verișorii mei mai mici pe care îi uram, pentru că mama lor îi trimitea mereu pe capul meu, și de care, îmi era în același timp îmi era milă, pentru că erau mai puțin îngrijiți, educați și iubiți decât mine. Mi-am amintit de copii de la casele de copii, pe care îi vedeam câteodată în parc, fără cercei și stigmatizați social de la naștere. Cafarnaum este un film despre copii și oameni mari, ce nu are nici o legătură cu o țară anume, nici cu un oraș anume, ci cu simpla relație dintre un părinte și copilul lui.

Cel mai real moment din film pentru mine a fost când sugarul caută sânul cu mâna, dar nu-l găsește, pentru că mama lui nu-i acolo.

Am vrut să trimit filmul unui amic libanez, dar m-am răzgândit pentru că nu au de fapt nimic în comun, el trăindu-și copilărie în Kuwait.