M-a cuprins cu mâna lui puternică, strângându-mă la pieptu-i gol și sărutându-mă călduros pe creștet. Eu i-am pupat brațul, ghemuindu-mă lângă el, goală, onestă, fragilă  și iubitoare. Ne-am uitat mai departe la film, dezbrăcați de haine și gânduri, într-o atmosferă de liniște și armonie deplină. Eram în brațele lui de câteva ore, atinsă, sărutată, satisfăcută și cu dopamina în sânge, într-o stare de bine și siguranță.

Spre sfârșitul filmului, când mai rămăseseră vreo două minute până la final, a primit câteva mesaje pe telefon și le-a deschis. M-am îndepărtat în primă fază din brațele lui, m-a chemat înapoi, dar în loc să revin am început să mă îmbrac. M-am îmbrăcat atât de repede, că el nici nu a realizat ce să întâmpla, până m-a văzut ieșind pe ușă. Am auzit telefonul în geantă, dar nu m-am oprit din viteza pe care o luasem, continuându-mi drumul nestingherită. Trecând strada am realizat că nu sunt supărată, poate un pic deranjată de momentul nepotrivit al telefonului, dar aș fi putut să-i spun să-l lase din mână și ar fi făcut-o. Până am ajuns acasă mi-am amintit că la plimbarea pe care o făcusem cu o zi înainte împreună prin pădure, dar și la cina petrecută la el acasă acum câteva zile, eu m-am cam lungit cu discuțiile de afaceri la ore târzii și nu a fost nici o problemă. Am conștientizat că plecarea mea urgentă are de fapt rădăcini mult mai adânci, decât un banal moment în care omul de lângă mine se uită la telefon pentru trei minute. Era altul motivul pentru care plecasem val vârtej din brațele lui. Dar, care?

Pe când l-am resunat, din liniștea casei mele, știam deja răspunsul și încercam să-l accept. M-a întrebat telefonic ce s-a întâmplat, asigurându-mă că ar fi lăsat telefonul din mână, dacă i-aș fi spus că asta nu-mi convine, explicându-mi că a fost cuprins de curiozitate, deoarece primise emailuri la miez de noaste de la muncă în legătură cu Coronavirus. I-am răspuns că nu sunt supărată, mărturisindu-i că îmi conștientizez exagerarea și încercând să-i explic, ceea ce era și pentru mine un mister, de ce plecasem de fapt.

M-am pus în patul meu moale, rece și atât de cunoscut. Nu am regretat reîntoarcerea bruscă acasă, ba chiar m-am bucurat de ea, înțelegând din acest gest ciudat, pueril, brutal și instinctiv enorma frica pe care o am față de intimitate. Telefonul nu a fost mai mult decât un pretext, găsit accidental și construit subconștient ca pe o scăpare din mrejele intimității ce se crease între noi la cote alarmante. Eram prea fragilă, prea goală, prea onestă și prea îndrăgostită, ca să pot controla emoțiile cu care mă confruntam, așa că am luat-o la goană. Fugisem de mine și nu de el.

Târziu în noapte i-am scris:

”Sunt momente în care am nevoie să fiu în centrul atenției tale. Am nevoie să mă simt în siguranță în brațele tale, să simt că ai grijă de mine și că pot avea încredere în tine. Am nevoie de asta ca să mă pot deschide în fața ta și să te iubesc. Sunt sinceră în momentele intime și foarte delicată, mă tem să nu fiu rănită.”

Dimineața mi-a răspuns:

”Am priceput și voi aplica.”