Din viata

Cu cat sunt eu mai detasata, mai senina si mai putin emotionala, cu atat incep sa observ mai bine oamenii din jurul meu, problemele cu care se confrunta, limitele pe care si-le stabilesc, frustrarile si urile pe care le au. Incep sa-i vad goi, asa cum nu vor sa se arate, sa le vad gunoiul de sub pres pe care nu doresc sa il expuna si aparentele cu care jongleaza persuasiv. In mod ciudat am mai multa empatie pentru ei, in timp ce asteptarile mi-se reduc si valoarea lor pentru mine scade. Si poate ca asta e un lucru bun, caci vazandu-le partile sensibile, pot sa-i intep mai usor, si mai adanc. Doar ca, nu mai simt nevoia asta. Ma uit la ei cu mila sau dezgust, ii vad mici si slabi si realizez ca nu are rost sa ma pun cu ei la tranta, pentru ca nu se merita. Nu se mai merita sa ma trantesc chiar asa cu fiecare, pentru ca timpul meu, persoana mea si disponibilitatea mea sunt limitate.

In alta ordine de idei, povesteam azi cu colegul de la munca, despre cum arata lumea reala, nu bula in care traim noi. Am avut, pana nu de mult, pe aici, o colega cam „neprietenoasa”, dar simpatica in felul ei, careia era mai bine sa nu-i zici prea multe, cand o prindea-i intr-o pasa mai proasta. Am aflat ulterior ca pasele proaste erau efecte secundare, dupa ce tragea pe nas, koks desigur. Si ca, se futea cu seful, care ii tolera din plin comportamentul, ba chiar mergea sa o consoleze si sa o ingrijeasca, dupa ce trecea efectul koksului luat in cantitate prea mare. Mi-a povestit chiar ea, ca atunci cand suna cu voce smierita la 9 dimineata, ca trebuie sa-si ia concediu la cerere, tragedia care i-se intamplase seara, era ca venise prietenu-sau infractor pe la ea, si o luase la o plimbare, iar dimineata ii eram cam greu sa ajunga la munca in Polonia din Germania. Plimbare cam lunga.

Ce m-a surprins la ea era trauma avortului pe care o ducea in spate. M-am mirat, avand in spate perceptia romaneasca a avortului, care in mintea mea, se aseza intr-o ordine fireasca a lucrurilor, in timp ce trasul pe nas era pentru mine de domeniul abstractului.

Amanți

img_3733

Drumurile de peste ocean sunt largi și pustii. Bagi kilometrii pe ele în timp ce meditezi la cât de îngust privești viata, la cât de mică și închisă este lumea ta. Dar, se deschide ea, cu voință și prin muncă, multă muncă mentală cu tine și cei care te înconjoară, munca de Sisif, care nu se va termina niciodată și de cele mai multe ori nu duce nicăieri, pentru că mereu pornești totul din același loc.

Am ajuns să trăiesc și experiență asta, împărțind cina generoasă și delicioasă cu amantul și nevastă-sa. La masă zâmbete, discuții și alte abureli sofisticate. M-am simțit și mică și măreață în același timp, într-un amestec mai mult amar decât dulce. Când auzi că nevasta a primit un G Class, în timp ce pe tine te hrănește cu eșarfe, fie ele și de la Hermes, îți dai seama care este distanța reală dintre voi doi, și mai ales dintre voi două. Apoi îl simți cum se freacă de tine accidental și totuși public, cum se așează inocent în spatele tău ca să fie prins în cadru lângă amantă, în timp ce nevasta e abandonată la celălalt capăt al pozei. Dar nimic nu te mișcă din amorțeala zâmbetului fals tatuat pe față de calmantele luate la prima oră a dimineții, decât cuvintele lui neutre, ce îi creionează planurile pentru următoarele luni, intensiv umplute de activități și dureros de goale de tine. Lacrimile îți stau să-ți plesnească în ochi și o tristețe amară îți cuprinde inima. Și atunci zâmbești. Fals, artificial, dar zâmbești. Este singura ta armă.

Iți tragi doua palme mentale, deși le-ai prefera fizice, inghiți amar căcatul și mergi mai departe. Apoi, cândva vine și momentul acela de intimitate în care sunteți singuri și vă îmbrățișați ca doi nebuni, lipindu-vă corpurile, frunțile și orice părticică de piele posibilă unul de celălalt. El îți spune ca s-a îndrăgostit de tine, tu îi confirmi afecțiunea ta și sunteți gata să dați cu capul de pereți, ca un berbec venerabil și un săgetător pur sânge. Doar că despărțirea se apropie, orele trec in defavoarea voastră, minutele se scurg necruțător și înainte să apuci să te aduni după îmbrățișarea lui pofticioasă, intri în aeroport, faci check in-ul spre o alta lume, te pui pe un scaun și… asta a fost. Te așteaptă vreo opt ore de zbor, ca viața să poată pune între voi 6 653 de km, iar el se întoarce spășit la nevastă.

Pe când te trezești din euforie ești deja într-o altă lume, lumea ta fără de el. Iți tragi un Aperol Spritz, bagi un articol pe blog și îți vine să fuți doi pumni în perete. Doare, doare prea tare si nu mai est amuzant deja.