M-a întrebat cineva pe blog, dacă cred că vreunul dintre cititorii mei ar putea fi interesat de o relație cu mine pe termen lung.
Întrebarea a avut desigur un subânțeles, pe care l-am priceput imediat și căruia am vrut să-i răspund instinctiv, politicos și mai după ușă. Pentru că, căzusem automat în capcana încadrării.

De multe ori răspundem la întrebările greșit puse, preluându-le într-un format deja încadrat, după modul altora de gândire. Și atunci, oferim un răspuns care, nu ne reprezintă, pe care îl amplificăm și în care ne înnodăm inutil, din dorința de a ne face înțeleși. Doar că nu trebuie să facem asta. Ajunge doar să întoarcem tabla de șah.

Încadrarea nu era nimic mai mult decât faptul că sunt o femeie ușoară, arogantă, mai în vârstă, curtată și nu prea valoroasă, din moment ce îți expun cu tupeu pe un blog viața personală, gândurile perverse, fricile ciudate, greșelile prostești și rufele murdare. Cine s-ar însura cu una nașpă ca tine, a fost de fapt întrebarea?

Vă spun eu cine NU. Cu siguranță cineva care gândește chestiile de mai sus despre mine. Pentru că oamenii ăștia slabi nu cad in radarul meu de interes, și nu spun asta pentru că i-aș disprețui în aroganța mea, ci pentru că nu îmi pasă de ei. Disprețul, pe care îl manifestăm de multe ori față de alții, este de fapt un ghiveci al propriilor noastre limite, neîncrederi și frustrări, exprimate în moralitatea și standardele care ne convin.

Țin minte că și eu eram foarte morală față de cumnată-mea, când și-a părăsit bărbatul cu care avea un copil de doi ani, că s-a îndrăgostit de altu, însurat și cu două fete. Am judecat-o și bârfit-o cu plăcere, invidioasă pe puterea ei, pe decizia curajoasă și pe bucuria noii perspective. După ce am citit vreo 200 de pagini de emailuri dintre ea și amant, furnizate de cumnat (că ăla a spionat-o, nu glumă), mi-am schimbat total abordarea. Am ales să o înțeleg, să fiu empatică și să mă uit cu sinceritate la viața mea, scoțându-mi de sub preș toate durerile și nemulțumirile mele, înainte de a mă declara Maica Tereza Doi. După ce am început să-mi rezolv viața, nu am mai simțit nevoia să fiu o sfântă. Și a încetat sa ma mai intereseze ce fac alții cu viața lor, cum și-o trăiesc și cu cine, ce așteptări și pretenții au de la ea.