Etichetă: melancolie

Sânzi-Ana

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

IMG_6152

Mă gândesc la ea cu melancolie și o ușoară undă de tristețe. Nu am mai apucat să o văd în anul în care a murit, căci s-a dus înainte să ajung eu ”acasă”. Nu sunt supărată că a plecat, știu că și-a dorit asta de câțiva ani, chinuită de boli, durerea de picior, accidentele vasculare și imposibilitatea de a fi ea însăși.

Am iubit-o cel mai mult pentru că m-a îngrijit, m-a alintat, a fost bună cu mine și m-a iubit necondiționat, fără o vorbă, un gest sau un gând de brutalitate. A fost singura persoană care nu m-a bătut, nu m-a înjurat și nu m-a pedepsit niciodată. A fost pur și simplu bună și darnică. Ea m-a învățat să spăl haine cu maiul în albia râului din fața casei, să fac pătură din tăieței cu sucitoarea și să frământ aluatul.

Cel mai mult îmi plăceau diminețile în care cocea pâine, când mă trezeam ca să găsesc micul dejun din dovlecei răzuiți pregătit pentru mine pe masă din bucătărie și aluatul dospind în ligheanul scobit din lemn. Înfulecam la repezeală doi dovlecei, ca să pot alerga mai iute la cuptorul de lut ce stătea la loc de cinste în curte. Ardeau în el de la primii zori ai dimineții lemnele pentru jar. Când jarul era pregătit, ea îl distribuia în mod egal pe suprafața cuptorului cu lopățică specială, aranjându-l cu atenție. În fundul cuptorului întra prima dată pâinea, cu aluatul moare și alb turnat în vase mari. Apoi, veneau cocoroadele umplute cu prune din prunii din spatele casei sau mere răzuite, iar la gura cuptorului erau puși pupii, împletiți de mine din ultimele bucăți de aluat și copți pe frunze de nuc proaspăt culese. Pupii ieșeau primii din cuptor, de aceea stăteau și lângă ușă, iar eu și înfulecam goi, calzi și moi, pentru completarea ospățului de dimineață. Pe la amiază ieșeau din cuptor cocoardele, pe care le serveam în loc de prânz, iar târziu, spre seară erau gata pâinile, mari, serioase și pregătite să țină pentru o săptămână întreagă.

Încă o zi obișnuită din realitate

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

img_7197

Când aștepți mesajul lu’ … pizdii mă-sii, e … cum sa zic eu așa mai romantic? … nașpa. Nașpa rău! Îți pulsează inima de fiecare data când te uiți la telefon, iar dacă mai și vezi că ți-a scris cineva, ți-se urca’n gat, doar ca să coboare brusc și trist, când deschizi și vezi că nu-i mesajul acela, pe care îl așteptai cu atâta patimă, nu-i mesajul de la EL. Abătută, începi să porți bijuteriile pe care și le-a făcut cadou, cu speranța că poate și el va începe să se gândească într-un mod miraculos la tine, că poate, cine știe, o să-ți viseze moaca zâmbăreață, când doarme cu capul pe perna lui moale de acasă. Și, ți-l imaginezi minunat, ți-l închipui mai frumos și mai misterios decât este în realitate, mai zâmbitor și mai bărbat ca oricare altul, ba chiar mai presus de el însuși. În momentele acestea sublime, parul lui alb de pe piept prinde culoare in ochii tai dilatați de visare, iar burtica lui devine chiar simpatica, în timp ce anii lui par tot mai aproape de ai tai, deși tot un deceniu vă desparte. Și nu mai zic de tatuaje, pe care oricum le adorai, iar acum le divinizezi. Ce n-ai da, să le poți desena iar cu degetele tale moi pe pielea lui aspră, chiar acum, într-un pat mare și alb, după o noapte nebună de amor.

Însă, când oceanul și fusul orar vă desparte, e greu rău, mai ales când tu te-ai îndrăgostit deja. Te-ai îndrăgostit și visezi cu ochii țintiți la pereți doar la el, în timp ce creierul iți stă să plesnească de chimicalele pe care le produce în mintea ta micuță și prostuță, cu gândul la amintirile pe care le-ați făcut împreună și speranțele deșarte legate de viitoarele voastre întâlniri. Așa că, înflorești abătută, tăcută și visătoare în fața unui calculator, de unde privești pe furiș poza lui, când te crapă mai tare dorul la inimioară și ți-se pare că, chiar te doare fizic. Respiri doar, și pentru, gândul care te poartă în brațele lui imaginare, trăind prin nevoia de a fi cu tine acum, el înăuntrul tău, tu învelită de el,  el peste tine. Rememorezi momentul în care ți-ai pus capul ușor pe umărul lui și alte momente te învolbură în ceața dragostei. Da, iubești, îl iubești și știi ca ai luat-o deja razna.

Din când în când, în altă realitate, cei din jurul tău te întreabă daca ești bine, sănătoasă, cu toate oile acasă, iar tu zâmbești cu un ciob de buză și zici că ești minunat de bine, doar mai obosită așa, că parcă-i prea soare afară și prea vară, și nu știi ce dume să mai inventezi ca să-ți explici melancolia profundă.