Aspectul etnic

L-am experimentat prima dată acum vreun an la plajă, când mă jucam cu fiică-mea lângă doi gagii. Unul dintre ei s-a băgat cu mine în seamă, întrebându-mă rapid dacă tăticul este prin peisaj. I-am răspuns că nu, fiind de mult divorțată, așa că a insistat să schimbăm numerele de telefon. Nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar am zis că nu strică dacă merg la o întâlnire. După ce am schimbat numerele, s-au întețit discuțiile și a reieșit că nu sunt poloneză, fapt cam evident din greșelile mele gramaticale repetate. Subit gagiul și-a pierdut interesul, văzându-și de treaba lui automat și bineînțeles că nu m-a mai sunat vreodată.

Cam la fel se întâmplă și cu KTM-istul, doar că nu etnia a jucat un rol definitoriu în povestea asta, ci faptul că sunt anti-PiS și nu împărtășesc entuziasmul naționalist polonez. KTM-istul este de fapt mecanicul la care-mi duc eu mașina la reparat. Fost polițist, și-a deschis după ce a ieșit la pensie (că aici polițiștii sau cadrele militare pot ieși la pensie după 10 ani de muncă) un service auto, unde are vreo 3-4 angajați. Și cum îmi tot duceam eu mașina la el, m-a mai observat și în fustă la un moment dat, așa că a început să pulseze cu abureli. Deși-i chel (deci nu-i pe stilul meu), i-am da apă la moară, căci este cu bun simț, fermecător și motociclist. Am stat la palavre când îmi mai luam mașina de la reparat, m-a dus odată pe motocicletă și azi s-a nimerit să ieșim la o plimbare, după o epopee a sms-elor, ca să ne cunoaștem mai bine. Și cunoașterea a mers excelent, până am ajuns la politică. Dacă în privința religiei ne-am înțeles, că l-am prins în faza de ateu, după ce fusese un catolic înfocat, la politică ne-am lovit frontal. Eu votând orice numai să nu iasă PiS, socialiști, catolici și jefuitori ai celor care muncesc și câștigă, pentru a da plevei, el că ăștia-s cei mai corecți, mai cinstiți ca alții și că ei fac dreptate. I-am și zic că mă miră atitudinea lui, pentru un om care are o afacere proprie să susțină un partid socialist până în măduva oaselor. Și ca să adaug sare peste rană, nu am împărtășit entuziasmul lui pentru Polonia și mândria polonezilor de a locui în țara lor, spunându-i direct că eu locuiesc aici mai mult de nevoie, decât de voie și că mâine m-aș căra pe un alt tărâm, dacă nu ar fi fiică-mea în cărți.

Lovit în orgoliul polonez, m-a întrebat la despărțire, după îmbrățișarea de rigoare, dacă știu că are prietenă. Normal că știam, doar nu uitasem povestea vieții lui, doi copii cu două femei, urmate de o gagică dusă cu pluta, dar care i-a dat emoții și adrenalină, înlocuită cu actuala prietenă, pe care singur a descris-o ca un șoricel gri (în poloneză se spune șoricel gri unei fete sau femei liniștite sau modeste, destul de timidă, care nu se îmbracă sfidător sau nu iese în evidență din mulțime). Doar el uitase de ea, când se invita insistent și repetat la mine acasă, ba la cină, ba la micul dejun.

Știam că nu-i material de făcut casă cu el, mai ales când omul stă în chirie și trage din greu să plătească două pensii alimentare, dar mi-a plăcut modul galant în care m-a abordat și l-am încurajat să continue, să văd măcar până unde ajunge. La un moment dat mă gândeam să-l folosesc de un futai rapid (știu ce mi-am propus, dar am și eu momentele mele de slăbiciune), dar pe urmă mi-am zis că nu-i bine să amestec afacerile cu plăcerea, mai ales că service-ul lui auto este foarte aproape de casa mea și convenabil, așa că mi-am pus moaca de fată serioasă, ce se lasă curtată discret.

Știu că ai prietenă, i-am răspuns, de aia nu te invit la mine acasă. L-am încurajat totuși să mă mai caute … 😉 și cu tupeu am să-i cer un discont la următoare reparare.