Polonezii au, de câțiva ani, trenuri din astea mai rapide. Le spun Pendolino, pentru că au obiceiul de a se înclina în curbe, ca să le ia cu viteză mai mare. Și trenurile acestea erau destul de mișto, un soi de Shinkansen est-european: curate, comode, cu personal decent, spălat, în cămașă albă, și mâncare chiar bună la vagonul restaurant. Asta, până când au devenit prea ieftine, căci, în ciuda inflației și a salariilor în creștere, biletul a rămas pe la 130-160 de zloți.
Brusc, în Pendolino au dat năvală toți țăranii polonezi, care colorează experiența mersului cu trenul, îmbinând-o cu mirosul de transpirație și zgomotele de râgâieli gălăgioase, după dozarea cu bere de la ora 8 dimineața. Vagonul restaurant a devenit, subit, Disneylandul bețivilor corporatiști, care râd tâmp, cu telefoanele în mână, la clipurile stupide de pe social media postate de managementul firmei lor. Iar gagicele, neiertate de vârstă, care, la peste 35 de ani, se mai pot mândri doar cu buze strâmb umflate de ace, și poșete de marcă cumpărate de la TK Maxx, se adună în bisericuțe ocupând cu fundurile lor puturoase și bârfitoare tot vagonul restaurant — ca oamenii de bun-simț să n-aibă loc să-și comande un mic dejun.
Țărănimea urbanizată face atmosfera: râsete de cavernă, împletite cu kurwa. Și ca să-mi fie dimineața și mai „însorită”, când m-am oprit la o curbă a trenului lângă o familie de grăsani, rotunjiți în obraji și intens filosofic tatuați, ca să nu mă zgâlțâie trenul, îmi zice el, plin de mândrie:
— Bine că n-ați picat pe mine, că se supără nevasta.
La care ea, de parcă-i căzusem în suflet:
— Da’ ce, parcă ți-ar părea rău?
Mi-am dat ochii peste cap de mândrie că fac furori printre țăranii polonezi care își permit un bilet de tren la Pendolina și am mers mai departe.
Cu tristețe constat că Pendolino nu mai e tren de mare viteză. E tren de mare dezolare. Pe șinele progresului polonez circulă acum cultura bășinii matinale și a educației de hală.
Varșovia este în sine o experiență. Un șut în fund al capitalismului brutal și strălucitor, dictat de la ultimul etaj al clădirilor din sticlă, cu balcoane frumoase și inutile, unde încăperile zilierilor au prea puțin loc pentru ca fiecare să lucreze într-un spațiu minim acceptabil, iar cele ale directorilor prea mult spațiu, care să poată fi justificat. Vin des la Varșovia, ca să sărut inelul reginei de gheață și să mă lingușesc cu slugile ei corporatiste, așteptarea fiind ca cel puțin odată pe lună să le aduc ofrande, gustoase din provincie, pe care ei să le guste dezgustați, iar mai apoi să le batjocorească după bunul lor plac. Provincia rimează cu supunerea, insignifianța și banalitatea pentru capitaliștii varșovieni. Ne văd ca pe niște brute necioplite și inutile, dar totuși folositoare când le aducem premii bănoase, la salariile umflate, care în provincie par de domeniul filmelor cu scenarii foarte imaginative și ireale.
Viața de directoriță poloneză este puternic conectată la Varșovia, fruntea țării și cuibarul de viespi înțepători, printre care orice director trebuie să navigheze cu multă răbdare, înghițindu-și permanent orgoliul și pornirile instinctive, având mare grijă cu cine își alege luptele, unde-și caută aliații și întrebându-se mereu pe cine cu adevărat se poate baza în momentele cheie. Într-un final totul-i politică. La nivelurile înalte și în funcțiile de conducere, politica dictează mai tot ce mișcă, și din observațiile mele, este mai puternică decât rezultatele. Nu odată, am văzut oameni cu rezultate slabe călăriți pe funcții și promovați pe vorbe goale, iar celor care au tras la jug și au contribuit cu sudoarea muncii, li s-a mulțumit pentru participare când sacii au fost puți în căruță, fiind trimiși mai apoi la plimbare pentru banalități, ba că s-au încăierat cu persoana greșită sau nu au pupat signetul cu buze suficient de lipicioase. Nu-i nici o magie în a fi directoriță, în evaluarea mea după doi ani de când ocup această poziție, primită pe bază de merit, potențial și rezultate, dar trebuie să ai pielea groasă, fitilul lung și psihicul tare. Atenție, nu de betonul care crapă la impact, ci tare flexibil, care se îndoaie, ca mai apoi să revină la loc. În meseria asta trebuie să înveți cum să te ridici în picioare, după ce ți-i iei bine de tot peste ochi, și să te obișnuiești să mergi înainte, cu intenție și țintă, indiferent de câte obstacole trosnesc în calea ta. Cu cât mergi mai drept și mai determinat la țintă, cu atât colegii îți vor arunca și mai multe obstacole în cale pentru am uzul propriu și ca să testeze apele.
Trenul străbate câmpiile Poloniei, proaspăt arate, din a căror roade ne vom hrăni toți, doar împărțeala nu va fi făcută după muncă și nici după nevoi, ci mai degrabă după orgoliu.
Aveam nevoie de Copenhaga. O vizitez a treia oară și abia acum încep să o simt, să o văd cu un ochi mai puțin turistic, să-i ating creațiile, și să mă bucur de originalitatea și liniștea ei. E mijloc de toamnă, frunzele cad, în aer se simte o briză rece, iar noi ne ascundem într-o cafenea călduroasă cu pâine caldă și chiar latte delicios.
Sunt liniștită, bine dispusă și relaxată. Băieții vorbesc între ei, iar eu mă cufund într-o stare de bine. Iubesc! Sunt alături de soțul meu, pe care îl privesc câteodată pe furiș doar ca să-mi cresc ritmul de bătăi al inimii, bucurându-mă ca suntem împreună. Îmi place soțul meu. Mă bucur că suntem împreună. Ne potrivim. Sunt fericită. Suntem fericiți. El este fericit.
Soțul meu este artist. Este interesant, curios, inteligent, are gust și un stil ușor de hipster.
La muzeul danez de design modern am găsit o carte interesantă: modul danez de a trăi bine. Ceva ce se potrivește căutărilor mele din ultima vreme. De ceva timp lucrez la schimbări, în mine, în jurul meu, în familie și în comunitatea cu care mă înconjor. Încerc să-mi modelez viața, așteptările și dorințele după un alt model decât am făcut-o până acum. Lucrez cu mine pentru a ieși din modulul de “reacție” la viața și a trece la cel de “reflexie, decizie și acțiune”. Vreau să las în urmă persona nesigură, mereu activată pe modulul de luptă și temătoare pentru viitor, pe care am crescut-o din copilărie. Lucrez cu mine ca să îmbrățișez o nouă eu, o persoană diferită, modelată din experiența bogată culeasă în jurul lumii, încrezătoare în ea și în cei din jur, creativă în muncă și stil de viață, bună cu sine și ceilalți, calmă în viața de zi cu zi și în furtunile vieții, care se bucură de succes fără teamă și îi inspiră pe cei din jur.
Stilul scandinav, modest, artistic, sigur și pozitiv este mult mai aproape de sufletul meu decât falsitatea, frustrarea și bogăția aparentă a orientului mijlociu. Mă regăsesc în Copenhaga cu liniște, după câteva zile intense într-o lume total diferită, din Dubai. Copenhaga este un loc de iubit 🩵.
Sunt un workaholic. Îmi dau seama de asta cel mai bine în vacanță, când parțial mintea mea este la muncă, deși ar trebui să fie în concediu, relaxată și fără griji. Muncesc, butonând curioasă telefonul la plajă în căutare de adrenalină, de e-mailuri cu noutăți și mesaje cu cerințe de ajutor. Le citesc pe fugă, încântată că nu trebuie să fiu 100% prezentă, camuflată de scuză că sunt necesară. Nu sunt, dar muncesc ca un dependent, sub acoperirea că e mereu ceva de rezolvat și pus la cale, ce nu-și poate urma făgașul normal fără implicarea mea. Sunt atât de dependentă de muncă, încât ieri am petrecut o întreagă scufundare de 50 de minute cu gândul la muncă. În calmul mării, la 18 metrii sub nivelul ei, pe când trebuia să mă delectez cu peștii ce îmi înotau alături, desprinsă de toate, eu m-am prins cu ardoarea de muncă, disecând relațiile pe care le am cu oamenii de acolo, problemele și nevoile lor. Am și visat cu munca de câteva ori de când sunt în vacanță. Ironic este că muncesc cu gândul la vacanță, la relaxare, la cald, la distanța dintre mine și problemele oamenilor de la muncă.
De ceva vreme, cred ca de când am avansat, am devenit mică dependentă ce se mă droghez cu munca. Partea proastă este că nu știu cum să mă deconectez. Nu știu cum să scap de dependență, cum să fiu de la ea, cum să prezentă: aici și acum.
Când mi-se cere să mă bucur de moment, devin brusc iritată, nu îmi convine ceva și de fiecare dată găsesc ceva care să mă enerveze, și încă repede, vorbesc tare, urlu inutil la alții, ca un dependent în lipsa drogului.
Doar când muncesc sunt că am un sens, mă simt importantă, am o misiune care îmi dă un sens, un țel de realizat și stabilitate. Cu înaintarea în vârstă, asociez tot mai mult stabilitatea cu venitul. Am uitat cum să mă definesc în afara muncii, cum să mă deconectez, accesând alte aspecte ale vieții, fiind mai prezentă în relațiile cu cei apropiați, sau practicând hobby-urile care îmi dădeau atâta energie altădată, și pe care acum le-am pus în cutia așteptărilor fără termen limită.
Când nu muncesc, transform totul în muncă, fac task-uri și planuri din orice chilipir și amân momentele de plăcere în așteptarea gratificației supreme. Nu va veni, căci e aici, doar că eu încă nu am învățat cum să mă bucur de ea.
De mai bine de un an, sunt liderul echipe mele, timp în care tot efortul meu a fost depus pentru a învăța, a crește și a mă dezvolta profesional și personal.
Profesional, pentru că deși sunt super expertă în ceea ce fac, a fi liderul echipei nu însemnă a face eu ceea ce știu cel mai bine, ci ai învăța pe alții să facă ceea ce eu știu să fac, mai bine decât mine. Succesul meu, este succesul lor, iar eșecul lor înseamnă că eu nu i-am ales, nu i-am școlit, nu i-am condus și verificat corect.
Personal, pentru că miza este cu totul alta, mult mai mare, mai ambițioasă, mai bine plătită și mai solicitantă.
Nivelul de stres, așteptările și frica de eșec cresc proporțional cu poziția. Adrenalina nu mai este servită în doze regulate la intervale de timp, ci în porții zilnice. Călătoriile de afaceri nu mai sunt guri de aer ale ieșirii din monotonie, ci obligații regulate, cu program fix și foarte încărcat. Deciziile se transformă brusc din mici succese profesionale de confirmare a abilităților, în obligații și așteptări cu termene scurte de realizare și implementare. Și apoi mai e controlul, necesar, inevitabil, neplăcut și complicat. Pe cât de neplăcut este controlul, feedback este de zeci ori mai rău. Cel negativ, dar și cel pozitiv. La început, în naivitatea mea, am căzut de câte ori în capcană feedback-ului pozitiv, crezând cu naivitate că e plăcut să lauzi, să încurajezi, și să vezi zâmbetul de mulțumire pe fața persoanei pe care ai ales-o în echipă, ai antrenat-o și ai ajutat-o să se dezvolte profesional. E minunat, până ce persoana din fața ta întoarce toate cuvintele frumoase și pline de încurajare pe care i le-ai spus, împotriva ta. Atunci e țeapă, căci te înțeapă fără de milă, ba că salariul nu-i suficient pentru munca depusă și vrea mai mulți bani, ba că responsabilitatea nu-i convine, ori îți folosește cuvintele ca să-ți dea peste bot când îndrăznești să îi livrezi feedbackul negativ.
O mică paranteză: am încetat să mă mai întreb de ce fostul șef era atât de zgâriat cu laudele și cu feedback-ul în general.
Feedback-ul negativ este întotdeauna neplăcut, și pentru cel care îl dă, și pentru cel care îl primește, iar din experiența mea de până acum, pot spune că cel mai greu este de dat cuiva care nu vrea să-l primească.
Nici mie personal nu-mi place să-l primesc, dar îl accept și încerc mă concentrez pe a corecta acele aspecte în care mai am de lucrat. În ierarhie directă nu prea discut, nu mă prea cert, eventual încerc să înțeleg mai bine și atât, ca să-mi pot îmbunătăți performanța, munca și atitudinea.
Sunt mulți oameni care iau personal informațiile unui feedback negativ, ca pe niște afronturi, pe care le neagă, câteodată plâng când le ascultă, ori nu le recunosc. Sunt genul care fac tot posibilul ca să-și acopere neajunsurile, ca pe niște lipsuri rușinoase. Foarte greu se lucrează cu acești oameni, pentru ca ei se consideră perfecți, munca lor este ideală, deși rezultatele nu apar, iar dacă îi verifici la sânge, ceea ce evită cu orice preț, găsești elefantul sub preș. Au mândrie mare și probabil un adânc complex de inferioritate, pe care îl ascund sub impresia de auto știutori cu care amețesc naivii sau pe cei noi în branșă. Sunt oroarea feedback-ului negativ.
Psihic, cel mai greu este deconectarea. Mi-e greu să-mi găsesc butonul stop și mai greu este, ca atunci când îl apăs să se și oprească din mintea mea gândurile legate de muncă. De ce nu am făcut asta? ba nu, cealaltă! am uitat să fac … unu, doi, trei 😱🫣 de ce am făcut așa și nu pe invers🤯? Poate nu am făcut destul … și tot așa, sună zi și noapte saga muncii în capul meu. Pe lângă nopțile nedormite, lipsa de deconectare îmi reduce performanța pentru că nu mai văd pădurea de copaci. Mă adâncesc în detalii și nu știu cu să ies din ele, scormonind într-un morman de fiare după aur. E suficient să schimb mormanul, doar că nu știu cum să mă opresc din scormonit, să iau o pauză și să mă îndrept spre țelul concret.
Aspectele pozitive ale muncii, pe lângă cele financiare, sunt de dezvoltare mentală, o nouă etapă, o nouă experiență, alt acces și nivel de cunoaștere a lumii, a oamenilor, a înțelegerii muncii, a deciziilor, responsabilităților și performanței. Am acces, lucrez și raportez unor oameni de succes, cu experiență mult mai vastă decât a mea, pe care îi observ, de la care învăț și mă inspir în ceea ce fac. Schimbare mediului este foarte benefică, pentru că lărgește orizontul și prezintă alte perspective de gândire și abordare a situațiilor. Tot înainte.
Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.
Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.
Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.
Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.
Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.
Am urmărit într-o seară pe HBO filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, un film ambițios al regizorului român Radu Jude. L-am găsit interesant, pe alocuri foarte amuzant, cu dialoguri în cel mai pur în slang românesc, uneori repetitiv și prea lent pentru cursul vieții noastre cotidiene, dar o excelentă și corectă reflecție a unei societăți în curs de dezvoltare, ce duce cu ea povara comunismului. L-am privit cu distanță și o undă de tristețe, recunoscând moda specifică a doamnelor de vârstă mijlocie ale României, obosite de kilogramele în plus și sacoșele la purtător, frenetic cărate pe bulevardele etern devastate și pline de asfalt aruncat la nimereală ale Bucureștiului, dar care ar fi putut să fie de fapt orice oraș al României, căci toate în care am fost, și am fost în multe, cu excepția unor străzi centrale, arată la fel de neîngrijit. Dialogurile au fost sarea și piperul filmului, reflectând excelent o societate pierdută în cursul tranziției, ce încă trăiește între politețea trecutului marcat adânc de filosofia domnitorului Ceaușescu, acest precursor abuziv al unei națiuni stricate, și bădărănia prezentului, susținută frenetic de filosofia pumnalului în gură. Agresivitatea, răutatea, abuzul, lingușeala, neputința și frustrarea din societatea românească, sunt excelent puse în scenă prin dialogul din curtea școlii, unde se varsă ipocrizia, durerea, neputința și răutatea românilor, misoginismul și rasismul normalizat. M-am uitat la film alături de prietenul meu, care l-a privit mai degrabă ca pe o comedie, în timp ce pentru mine a fost doar o picătură de realitate sintetizată. Concluzia filmului cinică și reală: românii se împart din păcate în trei categorii, cei neputincioși, majoritatea, agresorii, minoritatea gălăgioasă, și corupții, cei a căror coloană vertebrală se învârte în direcția vântului. Ar mai fi o categorie, dar procentul ei este atât de insignifiant încât se pierde în mulțime. Vă las pe voi să o ghiciți care, dar vă dau un indiciu: este categoria din care face parte profesoara porno.
Și uite așa, a mai trecut un an. 2022 a fost un an plin de muncă, am terminat de renovat casa, m-am mutat în ea și am început să vorbesc și să gândesc tot mai des la plural. A fost un an dedicat împlinirii unui vis, a unei dorințe, aceea de a locui într-o casă frumoasă, spațioasă și primitoare, unde pot invita prieteni și cunoștințe la cafea sau la prânz. Mi-am dorit să am un spațiu frumos, stilat în care să mă pot bucura de noțiunea de acasă. Am realizat asta cu multă muncă și efort, iar după o perioadă de acomodare destul de provocatoare, pot spune în sfârșit că sunt doamna casei mele.
2022 a fost un an dedicat “familiei”, construind și crescând în jurul acestui concept și stil de viață. A fost un an al schimbărilor și acomodărilor, al resetării priorităților și mentalităților.
În noul an 2023 îmi doresc să cresc mai mult personal, după această stabilizare familială, vreau să-mi concentrez eforturile asupra mea, a unor noi proiecte și împliniri!
Vouă, dragilor mei cititori vă doresc un nou an minunat, plin de împliniri, surprize plăcute și cât mai multe și interesante posturi citite pe blogul meu 😉. Una dintre rezoluțiile pentru nou an este să scriu mai mult 😘
Admir natura pe scările din jungla Vietnamului și sunt recunoscătoare pentru viața frumoasă pe care am ocazia să o experimentez. Am parcurs un lung drum și ca să ajung până aici, încununat cu multă muncă, atât în termeni financiari, ca să fac posibilă călătoria, cât și în termeni mentali, ca să mă pot bucura de ea.
Sunt într-o continuă schimbare, în transformare și în curs de relaxare mintală. Lucrez de ceva ani cu mine, ca să ies din starea primitivă de “luptă” în care m-au programat nevoile copilăriei, adolescenței și ulterior ale tinereții fragede, încercând să trec la etapa următoare, de maturizare și bucurie.
Este liniștit acest lac vietnamez, plin de pești colorați și plante de un verde intens, iar plăcerea de-al privi este extraordinară. Mă liniștesc aceste locuri din natură, atât de îndepărtate și diferite de locul meu de baștină. Curioasă viața, cum te duce departe ca să te regăsești și să te simți mai acasă, decât acolo unde ai copilărit. Sunt departe de România și atât de aproape de mine. Mă simt inspirată, sunt bucuroasă, calmă interior și fericită în mijlocul junglei vietnameze.
Ne găzduiesc aici localnici, pe care-i respectăm și-i ascultăm. Când am ajuns i-am spus lui Hung că mă ustură gâtul, putând înghiți cu greu apă după cele noua ore de zbor, mi-a pus în mână un pumn de pastile verzi, mi-a dat să iau și un antibiotic, iar în a treia zi m-am vindecat deja. L-am ascultat docilă, așa cum mănânc ceea ce alege pentru mine și experimentez ceea ce-mi sugerează. Ne mai duce el prin localuri cu miros static de murdărie, ori toalete improvizate în care apa din chiuvetă se scurge direct pe podea, dar totu-i doar parte a folclorului local și a experimentării Vietnamului. Asta nu-i țara curățeniei, dar este o țară plină de surprize, cu bogate și frumoase atracții.
Căpşunăriţa 