Etichetă: ocazie

MLM-ul lovește la vârsta a treia

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

austin-distel-4r72LPFh4Ik-unsplash

Photo by Austin Distel on Unsplash

Observ că, în România prinde bine MLM-ul la vârsta a treia, când timpul liber înflorește, pensia nu ajunge și rușinea nu mai bate obrazul. Nu am nimic împotriva MLM-ului, fiind un sistem excelent pentru a vinde produse la supra preț gen Avon, Oriflame sau Forever Living, atâta timp cât nu se apropie de mine, pentru că îndoctrinarea ieftină a proștilor cu elemente de NLP mă zgârie pe creier.

Ca o paranteză, MLM-ul are ca frate vitreg sistemul piramidal, care-i mușcă din cota parte a pieței mai ales în țările în curs de dezvoltare. Cele două sisteme sunt confundate des, de multe ori neștiind doritorii pe care dintre ele au pus mâna, căci promisiuni deșarte vând toți. Multe scheme piramidale s-au dezvoltat prin MLM, gen Delphin și alte porcării, în care se ”vindea” sensul vieții și succesul unor naivi, fraieriți de șmecheri în costume la patru ace, gagici cu picioarele lungi la vedere și dorința arzătoare de îmbogățire rapidă. Când eram prin facultate țin minte că ploua cu MLM-uri, ba chiar am fost și eu la câteva întâlniri din astea de îndoctrinare explicative, în care o ”expertă” ne arăta câtă pastă de dinți MLM-ată și mai scumpă să punem pe periuță de dință, ca să simțim economia între gingii. Pe vremea respectivă, o cunoștință a tras chiar lozul norocos, frecventând o vreme Delphinul, unde a decartat ceva bani, până și-a dat seama că-i fraierit grupa mare. Amețit de importanța pe care i-a dat-o un smecher bine îmbrăcat și cu gargară,  a avut ocazia unică să cumpere pe banii lui cea mai scumpă șampanie de la un hotel de 4 stele, pe vremea când avea în întreținere pe fiica-sa și nevastă-sa, ne știind de unde să se scoată lunar de banii pentru chirie.

În timp porcăriile astea au cam dispărut de la sine sau poate am schimbat eu contactele sociale, dar nu au mai ajuns la mine. Asta până de curând, când o fostă profesoară din liceu a început să mă bombardeze cu mesaje pe Facebook, că ea a început o afacere ”din care se câștigă bani”, insistând regulat și cu tărie să particip și eu la întâlnirile de pe Zoom organizate de Fondatori Smarald. I-am spus că nu mă interesează și că nu am timp, dar ea nu a vrut în ruptul capului să se lase, motivată de cursurile NLP-iste în care a fost inițiată și crezând că prin metoda insistenței nemărginite voi ceda cu siguranță:

Te invit să folosești o parte din timpul tău prețios și să intri pe Zoom la ora 20 pentru a afla lucruri interesante despre afacerea în care am intrat și în care se câștigă bani de acasă. Nu faci nimic, doar te uiți și asculți și ții camera și microfonul închise.

Veți participa la o prezentare incitantanta a uneia dintre cele mai mari sanse pe care orice om o poate valorifica ,de a obtine venituri suplimentare,o roata de rezerva pentru viata sa si libertate financiara.

Din nou apelez la prețiosul tău timp și te invit să intri azi la ora 20,30 pentru a afla lucruri interesante de la un domn profesor de matematică. Nu trebuie să faci nimic decât să asculți și ții camera și microfonul închise.

Când s-a lovit de ignor, încetând să-i mai mulțumesc pentru invitații șă să-i spun că nu mă interesează, a început să aplice și mai cu ardoare ce a învățat pe acolo:

Nu esti curioasă? Prezentarea ține jumătate de oră.

Speram să intri. Așa ne intalnim de la distanță.

Văd că ești foarte ocupată. Nu ești în vacanță? Ai refuzat de mai multe ori invitația mea . Oare când vei răspunde DA?

I-am scris un mesaj mai lung și mai frumos să mă lase în pace și probabil că am să o blochez până la urmă, dacă nu termină. Este trist totuși să privești din afară cum mecanismele de vânzări pe care tu le alegi, folosești și îmbunătățești pentru a-ți manipula cumpărătorii, funcționează la persoane apropiate ție.

Ocazia

~ Căpşunăriţa ~ 37 comentarii

Mă tot gândeam, dacă sa scriu și eu despre chestia asta din România, ce se petrece acum, cu adolescentele răpite, violate și omorâte de un psihopat, ce le lua la ocazie. Nu vă sensul în a comenta subiectul, că oricum e foarte comentat în presa din România, care pe lângă adevăr mai si fabulează, trezită din nou la realitatea că, statul e „nașpa” și corupția chiar ucide. Nu văd sensul în a cometa despre societatea românească, care se lovește mereu de aceleași lucruri, pe care nu le înțelege.

În loc de asta, am să povestesc cum mai mergeam si eu cu ocazia, pe vremea când locuiam in România, dar mai rar, cam cât mai rar se putea. Aveam în anul 3 și 4 de facultate un fel de paranoia, o frică inexplicabilă de mersul cu ocazia, singura modalitate de transport public de altfel, așa că îmi vizitam părinții ce locuiau la 70 de km foarte rar. Lucram, deci aveam o scuză, dar adevărul era că, nu-mi plăcea să mă urc în mașini la necunoscuți de frica unui posibil accident de circulație. Mă gândeam că, urcându-mă în mașină la tot felul de oameni, mai mult sau mai puțin echilibrați, orice se putea întâmpla, mai ales că accidentele cu depășire erau specialitatea locală. Și acum mai sunt. Mai duceam și frica de ”șoferi” în mine, idea de a nu fi răpită sau omorâtă de vreun dus cu capul, de aceea preferam să mă urc în mașinile „specializate” în transport, de obicei cu alți pasageri. Când eram singură preferam să fac conversație cu șoferul, ca să știu pe unde îl duce mintea și la ce să mă aștept. În liceu, m-am urcat singură la un tip în mașină la ocazie și în timp ce îmi povestea că tocmai îl părăsite prietena, eu număram casele din sat până la destinație, dându-i încurajări că, sigur se împacă, cu aia, doar să nu-l apuce gândurile sinucigașe pe drum si sa lovească vreun stâlp.

Cea mai nasoală fază am pățit-o in clasa a IX. Era la finalul semestrului și trebuia să merg la bunici, unde venea taică-meu să mă ia cu mașina. Era un drum de  3 km din oraș până la ei în sat, iar bunicii au venit mândrii cu căruța la oraș. La complexele și aerele mele de adolescentă rockeriță-in-devenire pe vremea respectivă, căruța aia reprezenta umilința supremă, așa că am refuzat categoric să mă urc în ea. Ei s-au lovit la orgoliu de fițele mele, că erau mândrii de mijlocul lor de transport, și am început să ne certăm. Am ieșit din ceartă cam ștrofălită si am decis sa o iau pe jos spre punctul de întâlnire cu taică-meu. Pe drum a oprit o mașină, m-a întrebat unde merg, i-am răspuns și mi-a zis că mă duce el, că merge în direcția respectivă. Era un tip pe la vreo 30-40 de ani. M-am urcat fără să mă gândesc prea mult, supărată pe situație și cu speranța că am să ajung cât mai repede. Șoferul a mers câțiva metri în direcția corectă, după care a întors. M-am speriat și l-am întrebat unde merge, la care el mi-a zis că, mă duce într-un loc sigur, că a văzut cearta și că mă salvează. Mi-au rămas în minte cuvintele ”mă salvează”, în timp ce am deschis ușa mașinii din mers și i-am zis că, dacă nu oprește sar. A oprit,  văzând că sunt determinată și chiar aș fi sărit. In capul meu se rula deja filmul cu unde am să aterizez. Nu știu cât de întreagă aș fi ieșit în urma săriturii, dar cu siguranță am avut noroc că ușile nu se blocau automat (are  și Dacia avantajele ei) și că am deschis repede ușa, de cum am mirosit că ceva nu-i in regula. Tipul nu prea a avut ce face, mai ales ca era in oraș.

Normal că nu am spus părinților pățania și nici nu l-am mai văzut vreodată pe individ. Nu am spus că-mi era jenă, și frică și rușine. Acum îmi este greu de imaginat de ce, dar atunci așa era, orice nu ieșea bine era cumva o rușine și o vină. Si parca, de fiecare data vina îmi aparținea.