Mă gândesc la ea cu melancolie și o ușoară undă de tristețe. Nu am mai apucat să o văd în anul în care a murit, căci s-a dus înainte să ajung eu ”acasă”. Nu sunt supărată că a plecat, știu că și-a dorit asta de câțiva ani, chinuită de boli, durerea de picior, accidentele vasculare și imposibilitatea de a fi ea însăși.

Am iubit-o cel mai mult pentru că m-a îngrijit, m-a alintat, a fost bună cu mine și m-a iubit necondiționat, fără o vorbă, un gest sau un gând de brutalitate. A fost singura persoană care nu m-a bătut, nu m-a înjurat și nu m-a pedepsit niciodată. A fost pur și simplu bună și darnică. Ea m-a învățat să spăl haine cu maiul în albia râului din fața casei, să fac pătură din tăieței cu sucitoarea și să frământ aluatul.

Cel mai mult îmi plăceau diminețile în care cocea pâine, când mă trezeam ca să găsesc micul dejun din dovlecei răzuiți pregătit pentru mine pe masă din bucătărie și aluatul dospind în ligheanul scobit din lemn. Înfulecam la repezeală doi dovlecei, ca să pot alerga mai iute la cuptorul de lut ce stătea la loc de cinste în curte. Ardeau în el de la primii zori ai dimineții lemnele pentru jar. Când jarul era pregătit, ea îl distribuia în mod egal pe suprafața cuptorului cu lopățică specială, aranjându-l cu atenție. În fundul cuptorului întra prima dată pâinea, cu aluatul moare și alb turnat în vase mari. Apoi, veneau cocoroadele umplute cu prune din prunii din spatele casei sau mere răzuite, iar la gura cuptorului erau puși pupii, împletiți de mine din ultimele bucăți de aluat și copți pe frunze de nuc proaspăt culese. Pupii ieșeau primii din cuptor, de aceea stăteau și lângă ușă, iar eu și înfulecam goi, calzi și moi, pentru completarea ospățului de dimineață. Pe la amiază ieșeau din cuptor cocoardele, pe care le serveam în loc de prânz, iar târziu, spre seară erau gata pâinile, mari, serioase și pregătite să țină pentru o săptămână întreagă.