Am obosit să lupt pentru dreptate

peppa-core-landscape

Aseară am așteptat două ore în mașină poliția. Tocmai ieșisem de la bazin după cursul de scufundări, când am decis să mă delectez cu o înghețată. Am cumpărat-o de la magazinul de lângă care îmi parcasem mașina și o mâncam liniștită pe scaunul șoferului. Mi-am tras și un selfie, pe care urma să-l trimit unei prietene, când mi-am întors capul spre drepta ca să vă un Audi cum intră din plin în partea stângă a mașinii mele. Am simțit lovitura și am ieșit agitată din mașină. La volan un băiețel de 19 ani cu taică-său pe bancheta din spate. M-am dus direct la tată, pentru că se vedea că băiatul era neexperimentat, întrebându-l cum de își lasă copilul să conducă, dacă vede că nu știe, din moment ce drumul era lat și el mă luase din plin. Băiatul a declarat pe loc cu tupeu că nu s-a întâmplat nimic și că ei pleacă, iar eu am format rapid 112 și am raportat situația, precizând că vinovații vor să părăsească locul accidentului. Ne-am contrazis până când m-a auzit o cunoștință ce era în apropiere și care mi-a sărit în ajutor, certându-se cu tatăl băiatului ce deja ne aducea jigniri și începea să nege că mi-a lovit fiu-său mașina. La final și-au luat catrafusele și tatăl mi-a întins cartea de vizită prin geamul mașinii. Nu a uitat să mă întrebe de unde sunt, dar de data asta am fost pregătită ”din Polonia, e vreo problemă, sunteți xenofob?”. A dat înapoi la răspuns și nu a mai deschis subiectul, iar eu am așteptat două ore apusul soarelui și echipajul de poliție. Singura parte pozitivă a întregului eveniment au fost polițiștii, tineri, frumoși și foarte drăguți, care mi-au luat declarația, mi-au notat datele și au încercat să mă încurajeze, pe când eu pozam într-o domnișoară în suferință. Nu eram departe de adevăr, fiind obosită să lupt cu toate canaliile nedrepte din Polonia, dar preventiv, am luat înfățișarea care se așteaptă de la toate femeile de aici, cea de suferindă neajutorată, de preferință fără funcții pompoase, așa că mi-am cosmetizat și locul de muncă, ca să pară mai modest. Domnișoarele neajutorate sunt de cele mai multe ori ajutate, mai ales de domnii polițiști, iar când am spus că sunt divorțată și singură, mai că li s-a făcut milă de mine și dacă aș mai fi cochetat un pic cu polițistul tânăr și stângaci ce-mi nota datele, m-ar fi invitat la o cafea de consolare.

Eram însă prea supărată și prea obosită cu întreaga situație. De la începutul anului am probleme cu mașina, mi s-a stricat cutia automată, ceea ce-i jale și mă cert cu mecanicii cărora le-am decartat o căruță de bani  și care nu mă bagă prea tare în seamă, iar în martie am omorât-o pe verișoara locală a purcici Peppa, când mi-a sărit inopinat în fața mașinii. Orașul nu a vrut să-și asume responsabilitatea pentru porcul mistreț ce mi-a avariat mașina, așa că sunt pe minus cu reparațiile, plătite parțial din auto-casco. Ce-i sigur este că am obosit.

România are nevoie de o bancă

damir-spanic-vwaTtIhCjVg-unsplash

Photo by Damir Spanic on Unsplash

Săptămâna trecută am câștigat lupta cu OTP Bank, banca ungurească, cu sedii în România, unde accidental am ajuns să am cont (au cumpărat Millennium în urmă cu mulți ani). Lupta a fost destul de nasolă, ei blocându-mi contul, iar eu amenințându-i cu instanța, dar până la urmă treburile s-au rezolvat. Problema a apărut la actualizare datelor, când eu nu am dorit să declar unei instituții private, informații personale care nu-i privesc, cum ar fi rezidența mea financiară, numele angajatorului, ori profesia. Bineînțeles că, în loc să schimbe la ei în sistem posibilitatea de a-și actualiza clienții datele, fără a oferi aceste informații cu caracter personal ce nu privește banca, au preferat să-mi trimită un formular pe email, ca să-l completez individual, în care am lăsat log gol în dreptul informațiilor pe care am considerat că nu doresc să le împărtășesc.

Le-am spun clar și răspicat că sunt pregătită să mă mut la o altă bancă dacă nu le convine, ceea ce am să și fac după ce ajung prin România, mai ales că în formularul lor am găsit un punct care mi-a dat de gândit:

”Sunt de acord ca datele mele personale referitoare la plățile efectuate prin intermediul SWIFTnet FIN să fie transferate centrului de operare din SUA și că autoritățile americane pot avea acces la acestea în scopul prevenirii …”

Din păcate, experiența mea cu alte bănci din România a fost la fel de dezamăgitoare, Transilvania trăgând și piele după clienți prin comisioane la trimitere și la primire de bani, iar la nasul funcționarilor din BCR nu am ajuns nici cu prăjina. La ING și Raiffeisen am avut ceva tendințe să-mi fac cont, însă nu-mi amintesc exact din ce motive am renunțat. Cert este că România are nevoie de o bancă, una de bun simț, fără comisioane de rahat doar pentru că respiri oxigen la ei în sediu sau ingerință personală fără bun simț.

In altă ordine de idei, aceasta este doar una dintre puținele lupte pe care le duc cu sistemul, de fiecare dată când am tangență cu România. Sunt multe lucruri în neregulă acolo și încă mă mir că trebuie să vin eu din Polonia ca să le văd și ca să cer schimbarea lor. De multe ori schimbarea are loc doar pentru mine, căci ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să protesteze. Aș vrea să le spun tuturor că normalitatea este diferită, că există și că trebuie cerută, dar de multe ori sunt privită ca o maniacă și cam atât.

Din viata

Cu cat sunt eu mai detasata, mai senina si mai putin emotionala, cu atat incep sa observ mai bine oamenii din jurul meu, problemele cu care se confrunta, limitele pe care si-le stabilesc, frustrarile si urile pe care le au. Incep sa-i vad goi, asa cum nu vor sa se arate, sa le vad gunoiul de sub pres pe care nu doresc sa il expuna si aparentele cu care jongleaza persuasiv. In mod ciudat am mai multa empatie pentru ei, in timp ce asteptarile mi-se reduc si valoarea lor pentru mine scade. Si poate ca asta e un lucru bun, caci vazandu-le partile sensibile, pot sa-i intep mai usor, si mai adanc. Doar ca, nu mai simt nevoia asta. Ma uit la ei cu mila sau dezgust, ii vad mici si slabi si realizez ca nu are rost sa ma pun cu ei la tranta, pentru ca nu se merita. Nu se mai merita sa ma trantesc chiar asa cu fiecare, pentru ca timpul meu, persoana mea si disponibilitatea mea sunt limitate.

In alta ordine de idei, povesteam azi cu colegul de la munca, despre cum arata lumea reala, nu bula in care traim noi. Am avut, pana nu de mult, pe aici, o colega cam „neprietenoasa”, dar simpatica in felul ei, careia era mai bine sa nu-i zici prea multe, cand o prindea-i intr-o pasa mai proasta. Am aflat ulterior ca pasele proaste erau efecte secundare, dupa ce tragea pe nas, koks desigur. Si ca, se futea cu seful, care ii tolera din plin comportamentul, ba chiar mergea sa o consoleze si sa o ingrijeasca, dupa ce trecea efectul koksului luat in cantitate prea mare. Mi-a povestit chiar ea, ca atunci cand suna cu voce smierita la 9 dimineata, ca trebuie sa-si ia concediu la cerere, tragedia care i-se intamplase seara, era ca venise prietenu-sau infractor pe la ea, si o luase la o plimbare, iar dimineata ii eram cam greu sa ajunga la munca in Polonia din Germania. Plimbare cam lunga.

Ce m-a surprins la ea era trauma avortului pe care o ducea in spate. M-am mirat, avand in spate perceptia romaneasca a avortului, care in mintea mea, se aseza intr-o ordine fireasca a lucrurilor, in timp ce trasul pe nas era pentru mine de domeniul abstractului.