Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

Când am pornit la drum acum doi ani, cu valizele pline de bolovani, nu credeam că o să reușesc să merg prea departe. Țelurile mele erau neclare și pierdute într-o imaginație deteriorată. Simțeam însă, că vreau să trăiesc, în ciuda unui sentiment apăsător că viața mea nu are sens. Eram un melc stâlcit sub ploaia depresiva a vieții nefericite și aciditatea biciuitoare a unui fost soț, ce mă hărțui încontinuu. Era și mai drăcos după ce mă mutasem din casa lui, simțind o nevoie acută de a-și descărca urgent frustrările pe mine și în același timp dorind cu orice preț să mă țină cumva încă legată de el în neputință. Mă aflam la jumătatea planului meu genial disperat de a-mi schimba viața, plan țesut ca o soluție, înainte de-a mă arunca sub sinele trenului, ce trecea prin apropierea casei noastre lui de la periferie, și unde tânăra își ducea veacul nefericita noastră familie.

Doi ani mai târziu, o doză mare de curaj, foarte multă voință, doi terapeuți, mult sport, niște cărți citite și câțiva oameni, persoane cheie care m-au susținut și sfătuit, și sunt o altă persoană. De la nevasta nefericită, ofilită și cu părul tot mai scurt, am ajuns să-mi facă bărbații poze pe stradă, iar femeile să mă ia drept model de stil. În noua realitatea sunt curtată de potențiali parteneri și am mereu zâmbetul pe buze.

Cum a fost în iad? Oribil.

Cum este înapoi pe pământ? De vis!

Cum am ajuns acolo? Bună întrebare!

Mă întreb și eu des cum se ajunge în iadul relațiilor? Cu siguranță este un drum frumos la început, pavat cu bune intenții și multe mâini de ajutor, flori și pe alocuri inimioare, ce te copleșesc cu căldura lor până te duc acolo, în bezna inimii, și când ai ajuns viața îți scoate lentilele de cal, ca să realizezi în sfârșit, bălegar în care te-ai băgat. Pentru o dezorientare totală, iadul nu-i un simplu rău suprem pe care să-l simți, să-l miroși și de care să iei imediat distanță. Iadul în cuplu este mult mai sofisticat, fiind un amestec de iubire și ură, disperare și speranță de salvare, ca un pat mare, comod și frumos împodobit, în care te așezi seară de seară lângă călăul tău. Acest loc al deznădejdii supreme este împodobit cu buchete de flori, ce se primesc regulat la evenimente standard, unde așa se cuvine, ca în toate familiile model ce împart fastuos amintiri plăcute, furate printre abuzuri mai mult sau mai puțin discrete. Iadul în sine este  generos, presărat cu bijuterii și parfumuri scumpe, ce se oferă în ziua imediat următoare unei terfeliri din cap până în picioare, mental, desigur, că manual lovesc doar bețivii și săracii. Băieții fini din iadul sofisticat își bat consoartele la intelect, până când își doresc singure să-ți prăjească creierul într-o tigaie, ca Hannibal, după care să-l servească  într-o farfurie de porțelan călăului. Câteodată, din când în când, aceste doamne suprem abuzate ar dori cu patimă să-i de-a soțului cu tigaia în mecla până se despică una din două, dar conștiente că suta lor de kg ar suporta o lovitură de la ale lor cincizeci, dar invers nu, se abțin. Iadul are și portițe, ce par că ar fi de scăpare, momente de libertate nemărginită în care poți să urli până nu te mai salută vecinii și să tragi anevoios câteva capete în perete, ori în mobila de la baie, mai rezistentă și mai la îndemână, în speranța ca ți-se va capul, căci mobila a fost curățată de doamna menajeră.

Iadul aduce cu el plăcerea și durerea, de a te cufunda zilnic și tot mai mult, în bălegarul moale și lipicios al vieții. De acolo, ies doar cei mai puternici și nu are nimic de a face cu banii pe care îi câștigi, cu școlile pe care le termini, cu restaurantele la care mănânci, cu ce bijuterii porți sau ce mașină conduci. Pentru cei ajunși acolo toate acestea nu au nici o importanță. Majoritatea trăiesc în acest bălegar până soarta îi scoate vii sau morți din el. Unii mai curajoși și totodată disperați, își decid singuri calea pierzaniei, aruncându-se sub un tren sau sărind de pe un balcon, în timp ce doar câțiva, puțini, și cu adevărat rezistenți, înoată împotriva curentului până ies la liman. Și nu e nimic mai dulce în viață decât ieșirea din gunoi, iar după ce te-ai îndepărtat mai bine de el, este o plăcere adevărată să te uiți înapoi și să-l vezi în urmă.

Acestea fiind scrise, informez că l-am șters cu succes pe fostul soț de pe Tinder, dar nu înainte de-ai spune că la moaca lui, numai banii îl mai salvează. Mi-am permis această mică răutate și pe următoare, ca să mă decompresez de durerea pe care mi-a cauzat-o ani la rând. Pe gratis, free of charge cum ar veni, l-am sfătuit să-și șteargă o parte dintre pozele de pe Tinder, că arată în ele ca dracu, nu ca nu ar fi, dar măcar să nu-și facă de la început reclamă proastă.