Polonezii sunt răi

Am devenit mai calmă cu viața, după ce am înlăturat stresul abuzului. Mă enervez mult mai rar și mă exteriorizez negativ tot mai puțin, fiind în general relativ liniștită  și destul de bine dispusă. Nu mai port cu mine sentimente de disperare ori de neputință, și nici nu mai acumulez frustrări bruște, urmate de ieșiri violente. Nu mai sar la gâtul oamenilor pentru nimicuri și reacționez mult mai împăciuitor, ironic sau cu distanță în situațiile de agresiune, scoțând mai puține kurwa pe gură. Și cu siguranță înjur mult mai puțin față de cât obișnuiam. Este efectul direct al faptului că nu mă mai simt hăituită.

În mod interesant calmul pe care îl posed și dezvolt, mă ajută să văd tot mai clar cât de răi sunt polonezii. Când eu stau în loc, am timp să-i observ pe ei cum gravitează și să-i analizez în starea lor pură, animalică și urâtă, pe care o descopăr după ce trec de straturile lor de politețe fictivă și falsitatea cu care se înconjoară, ca orice oameni relativ civilizați dintr-o tară tot mai bogată economic.

În trecut încercam mereu să-i ajung pentru că mi-se păreau superiori, în lumea lor construită cu schimbare, trudă și voință, rușinându-mă de originile mele românești, unde capitalismul a mușcat partea bună din oameni, putrezind-o prin corupție. Erau probabil și reflexele soțului abuzator care încerca să mă domine și în această latură, națională. Dar, după ce i-am depăși în propriile lor jocuri, câștigând pe un teren minat cu propriile lor reguli, am început să mă curăț treptat de această nevoie de a fi ca și ei.

Într-un an de studenție doctorală am acumulat cele mai multe puncte pentru bursă, fiind bine plasată peste colegii mei polonezi, iar ca răspuns promotorul mi-a zis onest în față, cu sinceritate dureroasă și bune intenții, să am grijă ca în anul care vine să nu mai ies eu prima, că-i frustrez prea tare pe polonezi.

-Poți fi printre primi, că-ți trebuie bursa, dar nu mai ieși prima, că te iau ăștia la ochi.

Tot la doctorat, când au votat profesorii lucrarea (căci aici este un alt sistem decât în România, mai dificil ce presupune aprobarea și nu doar prezentarea), au votat toți că lucrarea îndeplinește criteriile unui doctorat, dar două doamne profesoare mai în vârstă și nevorbitoare de limbă engleză, au votat împotriva acordării titlului de doctor, deși lucrarea îndeplinea condițiile. Una dintre doamne chiar i-a mărturisit ulterior promotorului că a votat împotrivă pentru că așa a vrut, deși a admis că lucrarea îndeplinește criteriile pentru a fi doctorat. Ea nu a votat împotriva lucrării, ci a votat împotriva mea. Oricum voturile lor nu au schimbat cu nimic rezultatul, restul de douăzeci de voturi fiind definitoriu.

În mod interesant o amică poloneză, din asta reflexionată, lucrată cu sine și deschisă la diversitate îmi spunea mereu când ne întorceam din Dubai că lumea în Polonia este rea, nepoliticoasă, tristă și agresivă, regretând fiecare revenire ”acasă”. Eu făceam ochii mari și mă miram, ca să-i dau dreptate, acum după ce mi-am îndepărtat ochelarii de cal abuzat.

Tot înainte

zoriana-stakhniv-PUVgHyBgZn8-unsplash

Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

Când am pornit la drum acum doi ani, cu valizele pline de bolovani, nu credeam că o să reușesc să merg prea departe. Țelurile mele erau neclare și pierdute într-o imaginație deteriorată. Simțeam însă, că vreau să trăiesc, în ciuda unui sentiment apăsător că viața mea nu are sens. Eram un melc stâlcit sub ploaia depresiva a vieții nefericite și aciditatea biciuitoare a unui fost soț, ce mă hărțui încontinuu. Era și mai drăcos după ce mă mutasem din casa lui, simțind o nevoie acută de a-și descărca urgent frustrările pe mine și în același timp dorind cu orice preț să mă țină cumva încă legată de el în neputință. Mă aflam la jumătatea planului meu genial disperat de a-mi schimba viața, plan țesut ca o soluție, înainte de-a mă arunca sub sinele trenului, ce trecea prin apropierea casei noastre lui de la periferie, și unde tânăra își ducea veacul nefericita noastră familie.

Doi ani mai târziu, o doză mare de curaj, foarte multă voință, doi terapeuți, mult sport, niște cărți citite și câțiva oameni, persoane cheie care m-au susținut și sfătuit, și sunt o altă persoană. De la nevasta nefericită, ofilită și cu părul tot mai scurt, am ajuns să-mi facă bărbații poze pe stradă, iar femeile să mă ia drept model de stil. În noua realitatea sunt curtată de potențiali parteneri și am mereu zâmbetul pe buze.

Cum a fost în iad? Oribil.

Cum este înapoi pe pământ? De vis!

Cum am ajuns acolo? Bună întrebare!

Mă întreb și eu des cum se ajunge în iadul relațiilor? Cu siguranță este un drum frumos la început, pavat cu bune intenții și multe mâini de ajutor, flori și pe alocuri inimioare, ce te copleșesc cu căldura lor până te duc acolo, în bezna inimii, și când ai ajuns viața îți scoate lentilele de cal, ca să realizezi în sfârșit, bălegar în care te-ai băgat. Pentru o dezorientare totală, iadul nu-i un simplu rău suprem pe care să-l simți, să-l miroși și de care să iei imediat distanță. Iadul în cuplu este mult mai sofisticat, fiind un amestec de iubire și ură, disperare și speranță de salvare, ca un pat mare, comod și frumos împodobit, în care te așezi seară de seară lângă călăul tău. Acest loc al deznădejdii supreme este împodobit cu buchete de flori, ce se primesc regulat la evenimente standard, unde așa se cuvine, ca în toate familiile model ce împart fastuos amintiri plăcute, furate printre abuzuri mai mult sau mai puțin discrete. Iadul în sine este  generos, presărat cu bijuterii și parfumuri scumpe, ce se oferă în ziua imediat următoare unei terfeliri din cap până în picioare, mental, desigur, că manual lovesc doar bețivii și săracii. Băieții fini din iadul sofisticat își bat consoartele la intelect, până când își doresc singure să-ți prăjească creierul într-o tigaie, ca Hannibal, după care să-l servească  într-o farfurie de porțelan călăului. Câteodată, din când în când, aceste doamne suprem abuzate ar dori cu patimă să-i de-a soțului cu tigaia în mecla până se despică una din două, dar conștiente că suta lor de kg ar suporta o lovitură de la ale lor cincizeci, dar invers nu, se abțin. Iadul are și portițe, ce par că ar fi de scăpare, momente de libertate nemărginită în care poți să urli până nu te mai salută vecinii și să tragi anevoios câteva capete în perete, ori în mobila de la baie, mai rezistentă și mai la îndemână, în speranța ca ți-se va capul, căci mobila a fost curățată de doamna menajeră.

Iadul aduce cu el plăcerea și durerea, de a te cufunda zilnic și tot mai mult, în bălegarul moale și lipicios al vieții. De acolo, ies doar cei mai puternici și nu are nimic de a face cu banii pe care îi câștigi, cu școlile pe care le termini, cu restaurantele la care mănânci, cu ce bijuterii porți sau ce mașină conduci. Pentru cei ajunși acolo toate acestea nu au nici o importanță. Majoritatea trăiesc în acest bălegar până soarta îi scoate vii sau morți din el. Unii mai curajoși și totodată disperați, își decid singuri calea pierzaniei, aruncându-se sub un tren sau sărind de pe un balcon, în timp ce doar câțiva, puțini, și cu adevărat rezistenți, înoată împotriva curentului până ies la liman. Și nu e nimic mai dulce în viață decât ieșirea din gunoi, iar după ce te-ai îndepărtat mai bine de el, este o plăcere adevărată să te uiți înapoi și să-l vezi în urmă.

Acestea fiind scrise, informez că l-am șters cu succes pe fostul soț de pe Tinder, dar nu înainte de-ai spune că la moaca lui, numai banii îl mai salvează. Mi-am permis această mică răutate și pe următoare, ca să mă decompresez de durerea pe care mi-a cauzat-o ani la rând. Pe gratis, free of charge cum ar veni, l-am sfătuit să-și șteargă o parte dintre pozele de pe Tinder, că arată în ele ca dracu, nu ca nu ar fi, dar măcar să nu-și facă de la început reclamă proastă.