Plasa de siguranță sau zona de confort

Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.

Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.

Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.

Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.

Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.

Să mori de ciudă – Sundance Baby!

Sundance Baby!

De ieri mă răsfăț într-un sentiment de ciudă, de nu mai pot. Am ratat festivalul Sundance din anul acesta și nu mai pot de nervi. Este primul an după pandemie când Sundance a revenit în forță, local și nu online, all-in, cum ar veni, iar eu nu sunt în acolo să vizionez filme de nișă, să petrec, să muncesc și să mă distrez alături de oamenii faini. Toți prietenii mei de la festival postează pe Facebook filme și poze din Park City, cu munți de zăpadă și voie bună, iar eu o ard în Polonia la un 1 grad C, nici cald și nici frig, pe întuneric, fără zăpadă, închisă 8 ore într-un birou cu o fereastră fără lumină, așteptând ca zgârciții ăștia de polonezi de la muncă să-mi dea un nou contract, în care sper să primesc un ciot de os în plus, că a explodat inflația și ni s-au scurs buzunarele, de la cât de bine ne-a dat-o PiS-ul (Partidul Drept și Dreptate) cu dreapta lor. Și, ca să mai pun sare pe rană, în timpul liber, după ce plec de la ”plantație”, trebuie să suport crizele de isterie ale copilului prietenului meu, care nu are chef să meargă la școală și își simulează boli pe bandă rulantă, ca să-l lase taică-sau acasă să se joace pe tabletă toată ziua.

Am fost la Sundance in 2020. Scriam atunci mai des pe blog și am povestit că o să dispar din radar pentru vreo două săptămâni în State. În timp ce unii au crezut că poate merg s-o sug la vreun burtos milionar, ei bine, am fost la Sundance, în Park City, Utah unde are loc anual festivalul creat de Robert Redford, iar Weinstein era deja la altă răcoare pe vremea aia. M-am înscris la festival și în 2019, dar am făcut aplicația nu prea convinsă, și ca tot ceea ce facem din sictir și cu îndoială, nu mi-a ieșit. În schimb în 2020 am fost determinată să merg am și am și ajuns.

Am fost voluntar la Sundance, lucrând șase ore într-un cinematograf provizoriu. Printre ture, și în timpul lor, mai ales în cea de a doua parte a festivalului, când s-au mai rărit ”patrons”, că așa se numesc clienții acolo, m-am uitat la filme de nișă. Am vizionat 15 filme în două săptămâni, am fost la petreceri, am participat la tot felul de activități și discuții despre filme (unul cu Hillary Clinton), am facut yoga, am fost la masaj, m-am plimbat printre dealuri de zăpadă prin Park City (mișto tare orașul) și am socializat. Am socializat enorm și partea asta îmi place la nebunie în State, că poți vorbi ușor cu oamenii pe stradă, că poți socializa oriunde, și nimeni nu se uită ciudat la tine, te ajută cum poate, chiar și când nu poate. Ador în State ospitalitatea și bunăvoința cu care oamenii se tratează unii pe alții. Mi-am făcut prieteni în Park City cu care țin și acum legătura, ba chiar m-a vizitat proprietarul hostelului în care am locuit anul trecut. Am cunoscut și trei români, unul la festival, care lucra și el ca și voluntar de vreo șapte ani (un tip foarte simpatic și modest, despre care aveam să aflu ulterior că are o mamă vedetă în România) și un cuplu, care m-a și invitat la ei la o super delicioasă cină, tipul lucra la hostel și tipa o firmă adiacentă cu hostelului. Ce să mai spun, super oameni. Doar cu mâncare am dus-o greu în State, mâncând ceva delicios și sănătos de 4 ori – la hostel, ceva gătit de un kurd care lucra la acolo și ne-a făcut o specialitate de la mama lui de acasă, la cina românilor, la o petrecere a voluntarilor și pe aeroport în Salt Lake, la un restaurant chinezesc.

Mi-e dor de libertatea de la Sundance, de atmosfera mișto, relaxantă și oamenii care se adună acolo și te inspiră prin atitudinea lor. M-am simțit cu adevărat liberă, fericită, fără stres sau complicații.

În 2024 nu mai ratez festivalul, because I am Sundance Baby!