Vacanțele în structură familială trezesc în mine sentimente de adversitate anti-familiale, dorința de fugă, nevoia de evadare și ostilitatea față de lucrurile mărunte ce nu funcționează conform planului aștept.
Îmi ascult copilul și realizez câte tabieturi deplasate și-a însușit de la taică-său, gândindu-mă cu groază la câtă muncă va trebui să investească în a le corecta, dacă va dori să aibă o viață armonioasă. Lipsa de empatie pe care o manifestă în anumite situații îmi provoacă mie, o persoană analitică, multă tristețe. Uitându-mă în urmă cu mintea de acum, realizez că unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut a fost să divorțez de tatăl ei pentru binele meu și al ei. Ne-am dat o șansă la o viață plăcută, frumoasă și destinsă.
Ce-i drept, șansa mea mea la liniște interioară încă nu-i folosită pe deplin și câteodată mă simt foarte departe de ea. Cu timpul încordarea pe care o aveam în viața privată am mutat-o în viața profesională, unde cu ușurință mă las pradă anxietății, hrănindu-mă cu o teamă constantă că nu performez suficient de bine, că aș putea să fiu mai bună, construind în jurul meu o atmosferă rigidă, tensionată și ambițioasă.
Copilului adolescent îi lipsește libertatea mentală, fiind automat setată să răspundă la control, să instaleze o stare de dominare în jurul ei și să repete schemate de abuzator cu oricine e mai slab decât ea.
La bagajul nostru se adaugă bagajul soțului și al copilului lui din altă relație, ce vine la pachet cu o mamă băgăcioasă, ce trăiește prin prisma vieților altora, dar nu-i în stare să-și plănuiască propria existență de pe o zi pe alta.
După ani de reflexii și muncă cu mine și cu cei din jur am ajuns la concluzia ca trăim în mintea noastră, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și că poate ce-a mai bună soluție este să facem acolo frumos, pentru ca restul nu contează.
Încă nu am găsit magazinul cu prăjiturile pentru reset metal, dar am auzit că e plin de ele în Tailanda.
Gânduri de azi: E nasol câteodată să fii șefă — trebuie să gestionezi idioți și oameni leneși, fără speranță, iar la finalul zilei, când te întorci acasă, soțul te urăște pentru că câștigi mai mult 🤯🫣. Nu are sens atâta educație și muncă. Aș fi putut fi o „soție-trofeu”, să fac sex des și cu pasiune și să am liniște totală 😝.
Varșovia este în sine o experiență. Un șut în fund al capitalismului brutal și strălucitor, dictat de la ultimul etaj al clădirilor din sticlă, cu balcoane frumoase și inutile, unde încăperile zilierilor au prea puțin loc pentru ca fiecare să lucreze într-un spațiu minim acceptabil, iar cele ale directorilor prea mult spațiu, care să poată fi justificat. Vin des la Varșovia, ca să sărut inelul reginei de gheață și să mă lingușesc cu slugile ei corporatiste, așteptarea fiind ca cel puțin odată pe lună să le aduc ofrande, gustoase din provincie, pe care ei să le guste dezgustați, iar mai apoi să le batjocorească după bunul lor plac. Provincia rimează cu supunerea, insignifianța și banalitatea pentru capitaliștii varșovieni. Ne văd ca pe niște brute necioplite și inutile, dar totuși folositoare când le aducem premii bănoase, la salariile umflate, care în provincie par de domeniul filmelor cu scenarii foarte imaginative și ireale.
Viața de directoriță poloneză este puternic conectată la Varșovia, fruntea țării și cuibarul de viespi înțepători, printre care orice director trebuie să navigheze cu multă răbdare, înghițindu-și permanent orgoliul și pornirile instinctive, având mare grijă cu cine își alege luptele, unde-și caută aliații și întrebându-se mereu pe cine cu adevărat se poate baza în momentele cheie. Într-un final totul-i politică. La nivelurile înalte și în funcțiile de conducere, politica dictează mai tot ce mișcă, și din observațiile mele, este mai puternică decât rezultatele. Nu odată, am văzut oameni cu rezultate slabe călăriți pe funcții și promovați pe vorbe goale, iar celor care au tras la jug și au contribuit cu sudoarea muncii, li s-a mulțumit pentru participare când sacii au fost puți în căruță, fiind trimiși mai apoi la plimbare pentru banalități, ba că s-au încăierat cu persoana greșită sau nu au pupat signetul cu buze suficient de lipicioase. Nu-i nici o magie în a fi directoriță, în evaluarea mea după doi ani de când ocup această poziție, primită pe bază de merit, potențial și rezultate, dar trebuie să ai pielea groasă, fitilul lung și psihicul tare. Atenție, nu de betonul care crapă la impact, ci tare flexibil, care se îndoaie, ca mai apoi să revină la loc. În meseria asta trebuie să înveți cum să te ridici în picioare, după ce ți-i iei bine de tot peste ochi, și să te obișnuiești să mergi înainte, cu intenție și țintă, indiferent de câte obstacole trosnesc în calea ta. Cu cât mergi mai drept și mai determinat la țintă, cu atât colegii îți vor arunca și mai multe obstacole în cale pentru am uzul propriu și ca să testeze apele.
Trenul străbate câmpiile Poloniei, proaspăt arate, din a căror roade ne vom hrăni toți, doar împărțeala nu va fi făcută după muncă și nici după nevoi, ci mai degrabă după orgoliu.
Aveam nevoie de Copenhaga. O vizitez a treia oară și abia acum încep să o simt, să o văd cu un ochi mai puțin turistic, să-i ating creațiile, și să mă bucur de originalitatea și liniștea ei. E mijloc de toamnă, frunzele cad, în aer se simte o briză rece, iar noi ne ascundem într-o cafenea călduroasă cu pâine caldă și chiar latte delicios.
Sunt liniștită, bine dispusă și relaxată. Băieții vorbesc între ei, iar eu mă cufund într-o stare de bine. Iubesc! Sunt alături de soțul meu, pe care îl privesc câteodată pe furiș doar ca să-mi cresc ritmul de bătăi al inimii, bucurându-mă ca suntem împreună. Îmi place soțul meu. Mă bucur că suntem împreună. Ne potrivim. Sunt fericită. Suntem fericiți. El este fericit.
Soțul meu este artist. Este interesant, curios, inteligent, are gust și un stil ușor de hipster.
La muzeul danez de design modern am găsit o carte interesantă: modul danez de a trăi bine. Ceva ce se potrivește căutărilor mele din ultima vreme. De ceva timp lucrez la schimbări, în mine, în jurul meu, în familie și în comunitatea cu care mă înconjor. Încerc să-mi modelez viața, așteptările și dorințele după un alt model decât am făcut-o până acum. Lucrez cu mine pentru a ieși din modulul de “reacție” la viața și a trece la cel de “reflexie, decizie și acțiune”. Vreau să las în urmă persona nesigură, mereu activată pe modulul de luptă și temătoare pentru viitor, pe care am crescut-o din copilărie. Lucrez cu mine ca să îmbrățișez o nouă eu, o persoană diferită, modelată din experiența bogată culeasă în jurul lumii, încrezătoare în ea și în cei din jur, creativă în muncă și stil de viață, bună cu sine și ceilalți, calmă în viața de zi cu zi și în furtunile vieții, care se bucură de succes fără teamă și îi inspiră pe cei din jur.
Stilul scandinav, modest, artistic, sigur și pozitiv este mult mai aproape de sufletul meu decât falsitatea, frustrarea și bogăția aparentă a orientului mijlociu. Mă regăsesc în Copenhaga cu liniște, după câteva zile intense într-o lume total diferită, din Dubai. Copenhaga este un loc de iubit 🩵.
Sunt un workaholic. Îmi dau seama de asta cel mai bine în vacanță, când parțial mintea mea este la muncă, deși ar trebui să fie în concediu, relaxată și fără griji. Muncesc, butonând curioasă telefonul la plajă în căutare de adrenalină, de e-mailuri cu noutăți și mesaje cu cerințe de ajutor. Le citesc pe fugă, încântată că nu trebuie să fiu 100% prezentă, camuflată de scuză că sunt necesară. Nu sunt, dar muncesc ca un dependent, sub acoperirea că e mereu ceva de rezolvat și pus la cale, ce nu-și poate urma făgașul normal fără implicarea mea. Sunt atât de dependentă de muncă, încât ieri am petrecut o întreagă scufundare de 50 de minute cu gândul la muncă. În calmul mării, la 18 metrii sub nivelul ei, pe când trebuia să mă delectez cu peștii ce îmi înotau alături, desprinsă de toate, eu m-am prins cu ardoarea de muncă, disecând relațiile pe care le am cu oamenii de acolo, problemele și nevoile lor. Am și visat cu munca de câteva ori de când sunt în vacanță. Ironic este că muncesc cu gândul la vacanță, la relaxare, la cald, la distanța dintre mine și problemele oamenilor de la muncă.
De ceva vreme, cred ca de când am avansat, am devenit mică dependentă ce se mă droghez cu munca. Partea proastă este că nu știu cum să mă deconectez. Nu știu cum să scap de dependență, cum să fiu de la ea, cum să prezentă: aici și acum.
Când mi-se cere să mă bucur de moment, devin brusc iritată, nu îmi convine ceva și de fiecare dată găsesc ceva care să mă enerveze, și încă repede, vorbesc tare, urlu inutil la alții, ca un dependent în lipsa drogului.
Doar când muncesc sunt că am un sens, mă simt importantă, am o misiune care îmi dă un sens, un țel de realizat și stabilitate. Cu înaintarea în vârstă, asociez tot mai mult stabilitatea cu venitul. Am uitat cum să mă definesc în afara muncii, cum să mă deconectez, accesând alte aspecte ale vieții, fiind mai prezentă în relațiile cu cei apropiați, sau practicând hobby-urile care îmi dădeau atâta energie altădată, și pe care acum le-am pus în cutia așteptărilor fără termen limită.
Când nu muncesc, transform totul în muncă, fac task-uri și planuri din orice chilipir și amân momentele de plăcere în așteptarea gratificației supreme. Nu va veni, căci e aici, doar că eu încă nu am învățat cum să mă bucur de ea.
M-am întors în Muntenegru, într-o nouă configurație. Sunt la a treia relație cu care vizitez această țară, de data acesta pentru o perioadă mai lungă și într-o echipă cu copiii. Am găsit o țară cu peisaje frumoase, drumuri proaste, oameni hoți de turiști și mâncare tradițională slabă, carne cu pâine și grăsime fără gust.
Ca și data trecută, și de data asta am luat-o la plimbare de una singură cu telefonul în mână și ochii în lacrimi ca să-mi scriu păsurile. Cinci ani mai târziu, nu mai joc rolul amantei ofticate pe telefoanele de la soție, ci rolul soției neoficiale ofticată pe viața de familie.
Sunt obosită. Muncesc mult de câteva luni, de când am primit o mică mărire de salariu și un titlu mai pompos. Muncesc pentru afirmare, posibilități și carieră, dar simt în mine că muncesc mult pentru alții și atât. Învăț să fiu la un alt nivel, dar nu știu dacă nivelul acesta-i atât de atrăgător, încât să merite toate sacrificiile pe care le necesită.
Beau mai mult, mă pilesc de fiecare dată când simt nevoia să fiu invizibilă, să mă detașez și să nu-mi mai pese. Iau totul cu vin, deciziile grele, realitatea nedreptă sau angajamentele pe sub masă, ca femeile de afaceri ce concurează cu bărbații, ce iau totul cu amanta. Nevoia de fugă este tot mai prezentă în mine, tot mai apăsătoare și gălăgioasă în mintea mea strivită de rutina zilnică și lipsa unui obiectiv suficient de recompensator.
Relația merge ca toate relațiile, cu doi pași înainte și unul înapoi. Pe lângă greutățile bagajului dat de copii și ceilalți părinți, pe care îi tragem după noi fără chef și cu incomoditate, mai sunt și provocările vieții de zi cu zi, în care așteptările sunt mari și dezamăgirile crunte.
Suntem într-o relație matură, mi-a trasat el, iar la obiecțiile mele a recatalogat-o conștientă, în care, conform versiunii lui o să petrecem tot restul vieții împreună, motiv pentru care ar trebui să-i accept și preiau prietenii îmbârligați cu fosta, pe care unii dintre ei încă o consideră sau o au în telefon ca și gagică-sa. Avem o relație sexuală frumoasă, declară el la beție unui amic, la câteva zile după ce am avut o discuție destul de furtunoasă, în urma dorinței lui de a-și instala OnlyFans pentru curiozitate. I-am trasat clar că-mi instalez și eu Tinderul, ca să mă uit la bărbați, dacă își pune OnlyFans, dar poate și-a pus deja. Treaba lui, eu nu am de gând să controlez telefonul ori activitatea nimănui. Toate ies la suprafață mai devreme sau mai târziu și știu din experiență că încrederea odată pierdută, nu se mai recâștigă niciodată.
Mă râcâie învinuirea, pe care mi-o servește câteodată, ca majoritatea bărbaților din viața mea de altfel, când îmi face prea multe concesiuni și el simte că pierde ceva distracție din vina mea. De la o vreme îmi servește regulat învinuiri, când îi stric distracția cu frica sau imposibilitatea mea. Iar mie mi-e tot mai frică să mă aventurez în sporturi ce îmi cer prezentă și un pic de curaj. Mă simt fragilă fizic în ultimii ani și mi-e teamă să bravez la unele sporturi mai riscante ca scufundările sau cățăratul. De curând am renunțat în ultima clipă la cannioning, pentru că era apa foarte rece, eram nesigură și un pic varză emoțional la două zile după moartea lui unchiu-meu. Am renunțat și la o scufundare, când nu am putut să-mi regulez presiunea și a început să mă doară capul de la nasul înfundat. Sunt mai fragilă, o știu, dar nu știu cum să mă repar. Insistentele lui și iritarea pe care o are după o demonstrație a mea de fragilitate, o iau întotdeauna ca pe o nevoie de libertate. Libertate pe care mă gândească la nervi să i-o dau.
Înțeleg rolul și avantajele unei relații mature, însă nu știu dacă vreau să mă definesc într-una. Ce-i drept, o relație matură am căutat și pe profilul acesta de partener m-am concentrat, dar nevoia mea de aventură emoțională, de dopamină și iubire nebună este încă vie în mine și mușcă fără de milă bucăți roase de rutină. Obosesc să fiu parteneră pentru el, și mamă câteodată, și un fel de mamă vitregă neoficială pentru fiu-său, și noră neoficială pentru taică-său și amică pentru prietenii lui, partener financiar, colegă de sport și gospodina casei. Câteodată tot ce-mi doresc este libertate și o iubire nebună, ce-ți dă frisoane și un sentiment că trebuie să mă bucur de fiecare clipă, nu că trebuie să aștept ca clipele proaste să treacă, numărând anii relației ca la un vin bun cu vechime, în definiția lui romantică a relațiilor.
Eu am nevoie de emoții intense sau poate doar indulg o imaginație nerealistă a dragostei vs familie. I-am mărturisit aseară că această configurație în care trăim este cea mai apropiată imagine de familie pe care am implementat-o vreodată, declarându-i că am nevoie de atracții mai multe, ca să fac față rutinei. Doar că atracțiile lui extreme trezesc în mine teamă și fragilitate.
El are nevoie de aventuri fizice, în timp ce eu am nevoie de aventuri emoționale.
Încotro mă duc, nici eu nu știu. Cumva sunt mai puțin dornică să fac concesii, deși frica de risc și schimbare sunt mai prezente în mine decât au fost cu câțiva ani în urmă.
În loc de încheiere nu recomand Muntenegru, deși am întâlnit ceva români pe aici. E frumos, dar țara asta trebuie să mai crească din punct de vedere al ospitalității și serviciilor ca să merite o vizită.
Menajera sau „The maid” este unul un excelent mini serial despre abuz. Nu-i genul acela de mini serial excelent, precum The Old Men sau Mare of Easttown, două seriale ce-mi vin acum în minte, în care jocul actoricesc și scenariul te surprind prin excelență și suspans. The Maid nu este creat pentru lumea imaginară în care scăpăm când nu mai avem chef de realitatea noastră, ca și filmele obișnuite la care ne uităm. The Maid este cu totul altceva, o reflexie foarte brutală a realității unora dintre noi, femeile abuzate.
The Maid este un excelent serial despre abuz, ce prezintă situații reale, dureroase și brutale, din viața de zi cu zi a victimelor abuzului. Povestea, excelent creionată, poate fi transpusă în viața oricărei victime, ce trece prin același proces de ieșire din abuz: abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul – abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul … și tot așa mai departe, sau stabilizarea – regresul în ciclu constant, până când într-o zi te trezești în afara ciclului și te întrebi unde ești.
Eu l-am urmărit în unele momente cu greu, mai ales în timpul regresului personajului principal, trebuindu-mi timp și energie ca să mă detașez de propriile sentimente și trăiri. Găsiți în el o oglindă excelentă a vieții, dacă ați avut de-a face cu abuzul.
Și uite așa, a mai trecut un an. 2022 a fost un an plin de muncă, am terminat de renovat casa, m-am mutat în ea și am început să vorbesc și să gândesc tot mai des la plural. A fost un an dedicat împlinirii unui vis, a unei dorințe, aceea de a locui într-o casă frumoasă, spațioasă și primitoare, unde pot invita prieteni și cunoștințe la cafea sau la prânz. Mi-am dorit să am un spațiu frumos, stilat în care să mă pot bucura de noțiunea de acasă. Am realizat asta cu multă muncă și efort, iar după o perioadă de acomodare destul de provocatoare, pot spune în sfârșit că sunt doamna casei mele.
2022 a fost un an dedicat “familiei”, construind și crescând în jurul acestui concept și stil de viață. A fost un an al schimbărilor și acomodărilor, al resetării priorităților și mentalităților.
În noul an 2023 îmi doresc să cresc mai mult personal, după această stabilizare familială, vreau să-mi concentrez eforturile asupra mea, a unor noi proiecte și împliniri!
Vouă, dragilor mei cititori vă doresc un nou an minunat, plin de împliniri, surprize plăcute și cât mai multe și interesante posturi citite pe blogul meu 😉. Una dintre rezoluțiile pentru nou an este să scriu mai mult 😘
Am găsit recent un caiet pe care-mi făcusem notițe la începutul relației, stări, dileme, dureri, provocări. Citindu-le am realizat cât de greu mi-a fost să mă integrez într-o relație, după o intensă perioadă în care am fost liberă. După divorț, m-am bucurat de libertate, luând ad litteram cuvintele unui coleg de la muncă, care mi-a povestit cu a petrecut el vreo 5 ani după divorț, până s-a săturat, și abia apoi s-a implicat din nou într-o relație stabilă. Așa că am dat-o și eu pe petreceri, ”făcându-mi de cap” pentru toți anii în care am stat ”închisă în casă lângă un soț” sau ”legată” mental de vreun prieten. Am început high-life-ul de recuperare și am ținut-o în aventuri, până când mi-am făcut plinul, iar după ce am fost sigură că l-am și îndesat bine, mi-am permis o retrospectivă sinceră, în urma căreia am decis că vreau din nou să fiu într-o relație. Am decis că vreau să încerc iar stabilitatea emoțională a unul parteneriat pe termen lung, să beneficiez de plusurile apropierii, să-mi mai dau o șansă la o familie, așa că am început căutările persoanei potrivite. Pe drum a trebui să învăț cum se caută persoana respectivă, ca să am o șansă s-o și găsesc. Am început cu trasarea cerințelor și am scris cu mâna mea într-un carnețel de Căpsunăriță exact ceea ce-mi doresc de la persoana respectivă. Am scris toate cerințele mele fără modestie sau moderație, dar și părțile negociabile pe care sunt dispusă să le accept, încercând să fiu realistă la unele aspecte, dar exigentă. După ce am închis caiețelul, l-am pus deoparte și am început căutările. În primul rând i-am eliminat din ele pe toți partenerii de aventuri și distracție, lăsând în urmă toți potențialii care-mi făceau curte, dar fără a fi în stare să pună la ea un gard, ori pe amicii de sex fără conversații, oricât de bine ar fi prestat la pat. Toți cei cu eticheta ”poate” au fost eliminați, concentrându-mă pe întâlniri proaspete, pe bandă rulantă ce-i drept, de multe ori proaste. Am evitat să-mi fac iluzii după întâlniri care au mers binișor, scanând pe fiecare după cele mai înalte standarde și continuând scanarea altor potențiali parteneri, cerând să fiu convinsă și impresionată. I-am eliminate pe zăbavnicii discuțiilor eterne, indecișii de serviciu din conversații siropoase, dar care nu mișcau un deget de la picior ca să pună la cale o întâlnire față în față. Mi-am optimizat timpul și m-am forțat să ies la întâlniri mai ales atunci când nu aveam nici un chef. Pe când mă așteptam mai puțin, și după momente serioase de disperare în care eram sigură că nu există pe lume ”bărbați normali” (sunt convinsă că bărbații evaluează la fel femeile 😅), am dat peste unul care mi-a plăcut. Cum era de așteptat, nu l-am observat din prima, dar el a insistat, așa că l-am văzut într-o lumină mult mai bună la a doua întâlnire, iar la a treia, a fost chiar super, atât de super că am încetat să mă mai văd cu alții după aceea.
A urmat o perioadă grea de acomodare, în care am oscilat între euforia relației, lupta interioară pentru libertate și tendința de a reveni în zona de confort a întâlnirilor fără obligații. Mi-am reinstalat de 2 ori Tinder-ul în perioada de acomodare în noua relație. Am vorbit aiurea cu câțiva oameni, doar ca să-mi confirm că sunt lângă persoana cu care vreau să fiu. Am avut episoade de disperare deplină în care m-am despărțit în capul meu de câteva ori, doar ca să-mi depășesc frica de apropiere.
Primul an a fost cu urcușuri și coborâșuri, luptând cu mine, ca să mă pot acomoda în noua realitate, ca să mă conving și reconving că merg pe calea pe care mi-o doresc. Am lucrat intens la terapie acomodarea, am preferat să mă izolez când apăreau problemele, să le macin singură și apoi să le abordez, încercând să evit conflictele și comportamentul pe care l-am abordat anterior (și care evident nu a funcționat), exersând răbdarea. M-a ajutat partenerul enorm, îndeplinindu-și partea lui din relație. Am simțit din partea lui dorința de-a fi cu mine, toleranță față de momentele mele dificile, sprijin la nevoie, spațiu când mă simțeam sufocată și implementarea unor schimbările pe care le-a cerut. Mi-am păstrat exigența și m-am străduit de fiecare dată să ofer sprijinul necesar și iubirea de care el avea nevoie.
Nu există vreo rețetă magică pentru relații, urcușurile și coborâșurile sunt tot acolo, încerc doar să le abordez fără prea multă dramă și sunt mult mai conștientă de implicarea și responsabilitatea mea.
Căpşunăriţa 