Subestimarea

Subestimarea, această greșeală fundamentală și frecventă în dinamica relației dintre doi oameni, este un game changer cu o greutate semnificativă în lupta dintre care pe care, la care se reduce în anumite momente esența relației. Dacă cineva își mai închipuie că relația ideală e parfum de iasomie și floricele roz pe câmpii, însemnă că-i încă blocat la stadiul de grădiniță emoțională și posedă o memoria de scurtă durată pentru realitățile vieții.

Cu mintea amorțită de dopamină, am pășit și eu neatentă pe acest tărâm al înfumurării personale, lăsându-mă purtată spre prăpastia eșecului de mâna nemiloasă a neatenției, subestimând cu brio persoana de lângă mine. Și ca să fac din căcat bici, am subapreciat-o tocmai când el îmi arunca momeli, ca să mă testeze. Am mușcat câteva din greșeală, cu naivitate drogatului ce-și lua prima doză din partidele de sex intens și pe a doua din îmbrățișările focoase de după, când mâna lui parcurgea ondulările corpului meu exact pe cărarea imaginar desenată de mintea mea flămândă. Mi-am frânt dinții în câteva dintre ele, fără a realiza greșeala aproape fatală și imperceptibilă, pe care eram pe cale să o comit.

M-am redresat însă rapid, renăscând din propria-mi neatenție cu o forță secretă și bine dospită înăuntru-mi. Am revenit pe poziții, permițându-mi să fiu ghidată de puterea mea naturală, bine șlefuită de instinctul meu feminin, pe care l-am avut dintotdeauna în mine și de care am ales să nu-mi mai fie frică, rușine sau jenă. Am folosit propriile greșeli ca să-mi induc partenerul de tango în eroare, oferind generos din sacul ce părea fără de fund, ca mai apoi să mă retrag cu o brutalitate neașteptată. Am trasat natural noile reguli ale relației, la granițele stabilite de stima de sine și respectul, pe care îl aștept de la cel care dorește să-și lase amprenta în viața mea.

Să lăsăm așadar zarurile să se rotească, în acest joc sălbatic al naturii, în care fiecare încercă să-l domine pe celălalt, cu delicatețea atingerilor fierbinți, sub presiunea dorinței împerecherii și din nevoia naturală de libertate.

Pasaje

Cu cât petrec mai mult timp construindu-mă emoțional pe mine, cu atât observ mai ușor cât de distruși sunt cei de lângă mine, cât de fragili și de afectați. Mi-e frică să le citesc în ochii, printre cuvinte și în gesturi durerea. Îmi este o frică teribilă că doare, că îi doare pe ei și că mă va durea și pe mine. Încerc să-i consolez, să nu le apăs punctele sensibile, să nu le de pansez rănile, dar în același timp vreau să-mi păstrez asertivitatea, integritatea și libertatea mea. Acest echilibru fragil între conștiința de sine pe de o parte și nesiguranța celorlalți pe de alta, este al naibii de greu de menținut, pentru că orice gest de-al meu de independență, orice gând al meu de libertate, orice decizie de-a mea de siguranță, este pentru ei un pas de împotrivire, un cuget de aroganță și un act ce le va provoca frustrare.

Durerea și frica oamenilor se citește cu claritate și ușurință în lucrurile mărunte. Sunt  cuvintele aruncate cu ură, printre rânduri, în spatele cărora depun efort și zel, sunt reacțiile impulsive, defensive și violentele cu care se apără de atacatorii de multe ori invizibili, ori e aroganța pe care o afișează ca să-i ținem pe ceilalți la distanță.

Nu sunt nici pe departe străină de aceste mecanisme de manifestare a durerii, aceste strigăte deghizate, pe care le-am strigat și eu de atâtea ori și atât de tare, până mi-au smintit din loc glasul, rămânând mută de durere și paralizată de frică. Am îmbrăcat și eu haine arogante, afișând o indiferență aparentă, ori o superficialitate falsă, deși în străfundul meu am rămas aceeași persoană minunată și fragilă pe care am încercat de atâtea ori să o ascund, fără de succes.