Etichetă: succes

Să mori de ciudă – Sundance Baby!

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Sundance Baby!

De ieri mă răsfăț într-un sentiment de ciudă, de nu mai pot. Am ratat festivalul Sundance din anul acesta și nu mai pot de nervi. Este primul an după pandemie când Sundance a revenit în forță, local și nu online, all-in, cum ar veni, iar eu nu sunt în acolo să vizionez filme de nișă, să petrec, să muncesc și să mă distrez alături de oamenii faini. Toți prietenii mei de la festival postează pe Facebook filme și poze din Park City, cu munți de zăpadă și voie bună, iar eu o ard în Polonia la un 1 grad C, nici cald și nici frig, pe întuneric, fără zăpadă, închisă 8 ore într-un birou cu o fereastră fără lumină, așteptând ca zgârciții ăștia de polonezi de la muncă să-mi dea un nou contract, în care sper să primesc un ciot de os în plus, că a explodat inflația și ni s-au scurs buzunarele, de la cât de bine ne-a dat-o PiS-ul (Partidul Drept și Dreptate) cu dreapta lor. Și, ca să mai pun sare pe rană, în timpul liber, după ce plec de la ”plantație”, trebuie să suport crizele de isterie ale copilului prietenului meu, care nu are chef să meargă la școală și își simulează boli pe bandă rulantă, ca să-l lase taică-sau acasă să se joace pe tabletă toată ziua.

Am fost la Sundance in 2020. Scriam atunci mai des pe blog și am povestit că o să dispar din radar pentru vreo două săptămâni în State. În timp ce unii au crezut că poate merg s-o sug la vreun burtos milionar, ei bine, am fost la Sundance, în Park City, Utah unde are loc anual festivalul creat de Robert Redford, iar Weinstein era deja la altă răcoare pe vremea aia. M-am înscris la festival și în 2019, dar am făcut aplicația nu prea convinsă, și ca tot ceea ce facem din sictir și cu îndoială, nu mi-a ieșit. În schimb în 2020 am fost determinată să merg am și am și ajuns.

Am fost voluntar la Sundance, lucrând șase ore într-un cinematograf provizoriu. Printre ture, și în timpul lor, mai ales în cea de a doua parte a festivalului, când s-au mai rărit ”patrons”, că așa se numesc clienții acolo, m-am uitat la filme de nișă. Am vizionat 15 filme în două săptămâni, am fost la petreceri, am participat la tot felul de activități și discuții despre filme (unul cu Hillary Clinton), am facut yoga, am fost la masaj, m-am plimbat printre dealuri de zăpadă prin Park City (mișto tare orașul) și am socializat. Am socializat enorm și partea asta îmi place la nebunie în State, că poți vorbi ușor cu oamenii pe stradă, că poți socializa oriunde, și nimeni nu se uită ciudat la tine, te ajută cum poate, chiar și când nu poate. Ador în State ospitalitatea și bunăvoința cu care oamenii se tratează unii pe alții. Mi-am făcut prieteni în Park City cu care țin și acum legătura, ba chiar m-a vizitat proprietarul hostelului în care am locuit anul trecut. Am cunoscut și trei români, unul la festival, care lucra și el ca și voluntar de vreo șapte ani (un tip foarte simpatic și modest, despre care aveam să aflu ulterior că are o mamă vedetă în România) și un cuplu, care m-a și invitat la ei la o super delicioasă cină, tipul lucra la hostel și tipa o firmă adiacentă cu hostelului. Ce să mai spun, super oameni. Doar cu mâncare am dus-o greu în State, mâncând ceva delicios și sănătos de 4 ori – la hostel, ceva gătit de un kurd care lucra la acolo și ne-a făcut o specialitate de la mama lui de acasă, la cina românilor, la o petrecere a voluntarilor și pe aeroport în Salt Lake, la un restaurant chinezesc.

Mi-e dor de libertatea de la Sundance, de atmosfera mișto, relaxantă și oamenii care se adună acolo și te inspiră prin atitudinea lor. M-am simțit cu adevărat liberă, fericită, fără stres sau complicații.

În 2024 nu mai ratez festivalul, because I am Sundance Baby!

Schimbările

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

De ceva timp am tot vrut să scriu, însă nu am avut venă. Mi-ar fi plăcut să pot pune pe coală toate frământările și dilemele mele din ultima vreme, tristețile, fricile și provocările pe care a trebuit să le înfrunt, însă m-am blocat. Sunt încă într-un moment de răscruce, o clipă a deciziilor, o etapă a schimbărilor și într-un fel a împlinirilor. Credeam că-l voi întâmpina mai entuziasmată, mai bucuroasă, mai triumfătoare, însă frica mușcă din mine fără de milă la fiecare pas.

Nu  știu să-mi trăiesc succesele și într-un mod ironic nu-mi permit să sclipesc în momentele mele de glorie. O constatare interesantă ce vine din partea unei persoane care se simte în largul ei atunci când este în centrul atenție. În mod natural ador să eman succes, mai ales când mă îndrept spre el, abordând problemele din perspectiva soluției, cu o atitudine pozitivă, ”let’s do it”, iar când mă împodmolesc ”fake it, till you make it”. Straniu totuși cum după toate strădaniile, zâmbetele și micile mele victorii, atunci când îmi ating țelul, când sunt în vârf și câștig războiul, mă ia cu amețeli. Cât timp încă vânez, lup și mă zbat, frica este ultimul lucru care îmi vine în minte, iar dacă cad singurul lucru la care mă gândesc este cum să mă ridic și să încerc din nou. Atâta timp cât țelul există, el trebuie atins, iar direcția-i clară, deși câteodată drumurile pot fi întortochiate.

Ajunsă în top, cu țelul atins la picioare și în plin succes, când în mod normal ar trebui să mă încununez cu laurii, ei bine, tocmai atunci entuziasmul și atenția mă copleșesc. Mă cuprinde frica, târându-mi mintea într-o menghină emoțională perversă cu rol de a-mi distorsiona realitatea și a-mi trezi fricile cele mai ascunse și dureroase.

Când ating succesul, în loc să sclipesc și să mă îmbăt în aroma lui seducătoare, eu mă transform în fetița silitoare și mândră de ea ce se întoarce de la școală cu nota 10 în carnetul din ghiozdan, doar ca să fie snopită acasă dintr-un motiv pueril. Trăind acestă experință în copilărie, mi s-a codat în minte acest model de percepere al succesului, ca pe un vârf al bucuriei ce va fi înlocuit întotdeauna și neapărat de un dezastru usturător și dureros. Ca să preîntâmpin durerea pe care mintea mea o anticipează încă și la această vârstă matură, instinctiv mă îndepărtez de succes, negându-l în sinea mea, diminuându-l, nu pentru că nu sunt mândră de el, ci pentru că mi-e frică de dezastrul care-i va urma. Majoritatea succeselor mele din viața adultă nu sunt urmate de dezastre, ci doar de regretul meu că nu le-am trăit pe deplin. Am o listă lungă de momente cheie în care în loc să strălucesc și să mă bucur de realizările mele, m-am retras, făcându-mă mică, temătoare și fricoasă, îmbrățișând o postură de modestie dăunătoare. Am flashback-uri cu momente umbrite de inabilitatea mea de-a fi în primul plan, tocmai atunci când asta se aștepta de la mine.

Free Solo

~ Căpşunăriţa ~ 30 comentarii

Free Solo este un film despre performantă. Scenariul filmului explică clar cum se face performanța, care este prețul performanței și modul de gândire al celor care ajung la performanță. Indiferent de domeniul de activitate, principiile performanței sunt clare. Performanța, nu se naște din comoditate și în nici un caz nu este un produs al normalității, nu ”face frumos social”, nu-i nici drăguță și nici romantică. Ea nu ține doar de vise, ci de ambiție, nu-i pasă în mod deosebit de talent, dar este strâns legată de puterea de sacrificiu. Oamenii care fac performanță fac sacrificii, pentru că este singura cale prin care se poate ajunge la performanță, iar viața mi-a demonstrat că, fără sacrificiu nu pot să depășesc media. În momentul în care vrei să fii mai bun decât restul într-un anumit domeniu, sau câteodată doar vrei ca să contezi, să faci ceva mai mult decât majoritatea, trebuie să te concentrezi pe ceea ce ai de făcut și să mergi înainte, luând cu tine toată povara sacrificiului ca pe ceva natural. Sacrificiul este o etapă a succesului, o necesitatea, care trebuie primită fără regret, oricât de mult ar durea, oricât de mult ar aliena și indiferent de frustrările pe care le creează. Dacă te gândești la sacrificiu, vei fi demotivat  și câteodată te poate întoarce din cale. Rețeta este aceeași, indiferent de țel, chiar dacă-i mare sau relativ mic, intelectual sau fizic. Când mă gândesc la sacrificiu, îmi vin în minte nopțile nedormite în care scriam la doctorat, zilele de vară pe care le petreceam în casă și vacanțele, pe care am ales să le petrec în fața monitorului. Nu este de fel plăcut, nici confortabil, mai ales când cei din jurul tău simt că au atins deja nivelul la care vor să fie, iar tu încă mergi. De multe ori te întrebi de ce sau dacă viața ta, chiar depinde de realizarea respectivă. Dacă asculți vocile din jurul tău, foarte ușor ajungi să devalorizezi performanța, nu pe ansamblu, dar pentru tine. Când încetezi să te mai întrebi și să-i întrebi pe alții, iar în loc de asta pur și simplu să faci, atunci te îndrepți spre performanță.

Succesul are calitatea aceasta de a spala ca prin minune toate regretele din minte, odată ce țelul este atins. Succesul, mai ales cel greu obținut ori care presupune un anumit risc, precum Free Solo, se traduce înainte de toate într-un anumit mod de gândire. Pentru succes ai nevoie de o minte rece și detașată, care este în întregime concentrată pe țel, nepermițând altor elemente să o tulbure. Îndoielile sau chestionarea planului sunt nocive în atingerea performanței și cu cât mintea este mai rece și mai concentrată pe țel, cu atât succesul și performanța sunt atinse mai repede.

Am găsit interesant în film momentele în care Alex trecea cu superficialitate peste moartea unor cățărători pe care îi cunoștea, răspunzând în același stil detașat, nevoilor de afecțiune ale prietenei sale. Tipa, devine la un moment dat iritantă, când frica ei de-al pierde și comunicare mesajului respectiv lui, nu-l ajuta să-și atingă țelul. Pe de altă parte, în ciuda nevoii lui evidente de afecțiune, răceala și distanța pe care o punea între el și ceilalți, dădea de înțeles fiecărei persoane din viața lui că, nu va fi luată în considerare și în nici un caz nu se va regăsi pe lista priorităților. Succesul și performanța nu sunt ușor de atins, dar într-adevăr au un gust aparte. Sunt delicioase.