Am observat că îmi lipsește zâmbetul. Stresul mi-a furat zâmbetul de pe față, bucuria naturală și capacitatea de a mă simți încântată de ceea ce mă înconjoară. Am trecut de patruzeci de ani, sunt încă frumoasă, am un soț iubitor, un copil minunat și isteț, un copil bonus plin de umor, o casă elegantă în centrul orașului, și nu într-un sat de periferie, și o carieră în ascensiune. Din ecuația perfectă lipsește însă zâmbetul meu.
Realizând, am uitat să mă bucur de roadele muncii mele, să-mi dau timp să le savurez pe fiecare în parte, să mă încânt de prezența lor fără teama că le voi pierde.
Căutând adânc în mine, înțeleg că frica este principalul meu inhibitor de a mă bucura de viață. Nu știu când s-a instalat, dar s-ar putea să mă fi însoțit din fragedă copilărie, când după clipele de fericire urmau momentele de pedeapsă, ca într-o nesfârșită roată a fatalității umane.
În timp am învățat să o maschez sub forma curajului și mai ales a ambiției. Dorindu-mi mereu mai mult, am putut să minimalizez ușor ceea ce aveam, jucând agresiv cartea schimbării, a flexibilității și adaptării. Ceea ce alții au văzut în mine sub formă de curaj, nu era, de fapt, decât frica de a pierde ceea ce am, ascunsă sub dorința de a-mi dori mai mult. Frica, o obsesie nelucidă, ce-i transformă pe oameni în monștrii.
Gânduri de azi: E nasol câteodată să fii șefă — trebuie să gestionezi idioți și oameni leneși, fără speranță, iar la finalul zilei, când te întorci acasă, soțul te urăște pentru că câștigi mai mult 🤯🫣. Nu are sens atâta educație și muncă. Aș fi putut fi o „soție-trofeu”, să fac sex des și cu pasiune și să am liniște totală 😝.
Aveam nevoie de Copenhaga. O vizitez a treia oară și abia acum încep să o simt, să o văd cu un ochi mai puțin turistic, să-i ating creațiile, și să mă bucur de originalitatea și liniștea ei. E mijloc de toamnă, frunzele cad, în aer se simte o briză rece, iar noi ne ascundem într-o cafenea călduroasă cu pâine caldă și chiar latte delicios.
Sunt liniștită, bine dispusă și relaxată. Băieții vorbesc între ei, iar eu mă cufund într-o stare de bine. Iubesc! Sunt alături de soțul meu, pe care îl privesc câteodată pe furiș doar ca să-mi cresc ritmul de bătăi al inimii, bucurându-mă ca suntem împreună. Îmi place soțul meu. Mă bucur că suntem împreună. Ne potrivim. Sunt fericită. Suntem fericiți. El este fericit.
Soțul meu este artist. Este interesant, curios, inteligent, are gust și un stil ușor de hipster.
La muzeul danez de design modern am găsit o carte interesantă: modul danez de a trăi bine. Ceva ce se potrivește căutărilor mele din ultima vreme. De ceva timp lucrez la schimbări, în mine, în jurul meu, în familie și în comunitatea cu care mă înconjor. Încerc să-mi modelez viața, așteptările și dorințele după un alt model decât am făcut-o până acum. Lucrez cu mine pentru a ieși din modulul de “reacție” la viața și a trece la cel de “reflexie, decizie și acțiune”. Vreau să las în urmă persona nesigură, mereu activată pe modulul de luptă și temătoare pentru viitor, pe care am crescut-o din copilărie. Lucrez cu mine ca să îmbrățișez o nouă eu, o persoană diferită, modelată din experiența bogată culeasă în jurul lumii, încrezătoare în ea și în cei din jur, creativă în muncă și stil de viață, bună cu sine și ceilalți, calmă în viața de zi cu zi și în furtunile vieții, care se bucură de succes fără teamă și îi inspiră pe cei din jur.
Stilul scandinav, modest, artistic, sigur și pozitiv este mult mai aproape de sufletul meu decât falsitatea, frustrarea și bogăția aparentă a orientului mijlociu. Mă regăsesc în Copenhaga cu liniște, după câteva zile intense într-o lume total diferită, din Dubai. Copenhaga este un loc de iubit 🩵.
Sunt un workaholic. Îmi dau seama de asta cel mai bine în vacanță, când parțial mintea mea este la muncă, deși ar trebui să fie în concediu, relaxată și fără griji. Muncesc, butonând curioasă telefonul la plajă în căutare de adrenalină, de e-mailuri cu noutăți și mesaje cu cerințe de ajutor. Le citesc pe fugă, încântată că nu trebuie să fiu 100% prezentă, camuflată de scuză că sunt necesară. Nu sunt, dar muncesc ca un dependent, sub acoperirea că e mereu ceva de rezolvat și pus la cale, ce nu-și poate urma făgașul normal fără implicarea mea. Sunt atât de dependentă de muncă, încât ieri am petrecut o întreagă scufundare de 50 de minute cu gândul la muncă. În calmul mării, la 18 metrii sub nivelul ei, pe când trebuia să mă delectez cu peștii ce îmi înotau alături, desprinsă de toate, eu m-am prins cu ardoarea de muncă, disecând relațiile pe care le am cu oamenii de acolo, problemele și nevoile lor. Am și visat cu munca de câteva ori de când sunt în vacanță. Ironic este că muncesc cu gândul la vacanță, la relaxare, la cald, la distanța dintre mine și problemele oamenilor de la muncă.
De ceva vreme, cred ca de când am avansat, am devenit mică dependentă ce se mă droghez cu munca. Partea proastă este că nu știu cum să mă deconectez. Nu știu cum să scap de dependență, cum să fiu de la ea, cum să prezentă: aici și acum.
Când mi-se cere să mă bucur de moment, devin brusc iritată, nu îmi convine ceva și de fiecare dată găsesc ceva care să mă enerveze, și încă repede, vorbesc tare, urlu inutil la alții, ca un dependent în lipsa drogului.
Doar când muncesc sunt că am un sens, mă simt importantă, am o misiune care îmi dă un sens, un țel de realizat și stabilitate. Cu înaintarea în vârstă, asociez tot mai mult stabilitatea cu venitul. Am uitat cum să mă definesc în afara muncii, cum să mă deconectez, accesând alte aspecte ale vieții, fiind mai prezentă în relațiile cu cei apropiați, sau practicând hobby-urile care îmi dădeau atâta energie altădată, și pe care acum le-am pus în cutia așteptărilor fără termen limită.
Când nu muncesc, transform totul în muncă, fac task-uri și planuri din orice chilipir și amân momentele de plăcere în așteptarea gratificației supreme. Nu va veni, căci e aici, doar că eu încă nu am învățat cum să mă bucur de ea.
De mai bine de un an, sunt liderul echipe mele, timp în care tot efortul meu a fost depus pentru a învăța, a crește și a mă dezvolta profesional și personal.
Profesional, pentru că deși sunt super expertă în ceea ce fac, a fi liderul echipei nu însemnă a face eu ceea ce știu cel mai bine, ci ai învăța pe alții să facă ceea ce eu știu să fac, mai bine decât mine. Succesul meu, este succesul lor, iar eșecul lor înseamnă că eu nu i-am ales, nu i-am școlit, nu i-am condus și verificat corect.
Personal, pentru că miza este cu totul alta, mult mai mare, mai ambițioasă, mai bine plătită și mai solicitantă.
Nivelul de stres, așteptările și frica de eșec cresc proporțional cu poziția. Adrenalina nu mai este servită în doze regulate la intervale de timp, ci în porții zilnice. Călătoriile de afaceri nu mai sunt guri de aer ale ieșirii din monotonie, ci obligații regulate, cu program fix și foarte încărcat. Deciziile se transformă brusc din mici succese profesionale de confirmare a abilităților, în obligații și așteptări cu termene scurte de realizare și implementare. Și apoi mai e controlul, necesar, inevitabil, neplăcut și complicat. Pe cât de neplăcut este controlul, feedback este de zeci ori mai rău. Cel negativ, dar și cel pozitiv. La început, în naivitatea mea, am căzut de câte ori în capcană feedback-ului pozitiv, crezând cu naivitate că e plăcut să lauzi, să încurajezi, și să vezi zâmbetul de mulțumire pe fața persoanei pe care ai ales-o în echipă, ai antrenat-o și ai ajutat-o să se dezvolte profesional. E minunat, până ce persoana din fața ta întoarce toate cuvintele frumoase și pline de încurajare pe care i le-ai spus, împotriva ta. Atunci e țeapă, căci te înțeapă fără de milă, ba că salariul nu-i suficient pentru munca depusă și vrea mai mulți bani, ba că responsabilitatea nu-i convine, ori îți folosește cuvintele ca să-ți dea peste bot când îndrăznești să îi livrezi feedbackul negativ.
O mică paranteză: am încetat să mă mai întreb de ce fostul șef era atât de zgâriat cu laudele și cu feedback-ul în general.
Feedback-ul negativ este întotdeauna neplăcut, și pentru cel care îl dă, și pentru cel care îl primește, iar din experiența mea de până acum, pot spune că cel mai greu este de dat cuiva care nu vrea să-l primească.
Nici mie personal nu-mi place să-l primesc, dar îl accept și încerc mă concentrez pe a corecta acele aspecte în care mai am de lucrat. În ierarhie directă nu prea discut, nu mă prea cert, eventual încerc să înțeleg mai bine și atât, ca să-mi pot îmbunătăți performanța, munca și atitudinea.
Sunt mulți oameni care iau personal informațiile unui feedback negativ, ca pe niște afronturi, pe care le neagă, câteodată plâng când le ascultă, ori nu le recunosc. Sunt genul care fac tot posibilul ca să-și acopere neajunsurile, ca pe niște lipsuri rușinoase. Foarte greu se lucrează cu acești oameni, pentru ca ei se consideră perfecți, munca lor este ideală, deși rezultatele nu apar, iar dacă îi verifici la sânge, ceea ce evită cu orice preț, găsești elefantul sub preș. Au mândrie mare și probabil un adânc complex de inferioritate, pe care îl ascund sub impresia de auto știutori cu care amețesc naivii sau pe cei noi în branșă. Sunt oroarea feedback-ului negativ.
Psihic, cel mai greu este deconectarea. Mi-e greu să-mi găsesc butonul stop și mai greu este, ca atunci când îl apăs să se și oprească din mintea mea gândurile legate de muncă. De ce nu am făcut asta? ba nu, cealaltă! am uitat să fac … unu, doi, trei 😱🫣 de ce am făcut așa și nu pe invers🤯? Poate nu am făcut destul … și tot așa, sună zi și noapte saga muncii în capul meu. Pe lângă nopțile nedormite, lipsa de deconectare îmi reduce performanța pentru că nu mai văd pădurea de copaci. Mă adâncesc în detalii și nu știu cu să ies din ele, scormonind într-un morman de fiare după aur. E suficient să schimb mormanul, doar că nu știu cum să mă opresc din scormonit, să iau o pauză și să mă îndrept spre țelul concret.
Aspectele pozitive ale muncii, pe lângă cele financiare, sunt de dezvoltare mentală, o nouă etapă, o nouă experiență, alt acces și nivel de cunoaștere a lumii, a oamenilor, a înțelegerii muncii, a deciziilor, responsabilităților și performanței. Am acces, lucrez și raportez unor oameni de succes, cu experiență mult mai vastă decât a mea, pe care îi observ, de la care învăț și mă inspir în ceea ce fac. Schimbare mediului este foarte benefică, pentru că lărgește orizontul și prezintă alte perspective de gândire și abordare a situațiilor. Tot înainte.
„Ador” să negociez contracte în poloneză = 🤯😵💫😥. Ce pot să spun, decât că mulțumesc celor de la Chat GPT că l-au dat maselor 🙏🙏🙏
Da, știu, inteligența artificială va înlocui forța umană într-o bună parte, de aceea planul meu genial este să nu aștept înlocuirea, ci să introduc singără technologia în munca mea, ca să-i extrag beneficiile și să automatizez cât mai multe procese. Așa cum nu îmi place să negociez contracte în a treia limbă pe care o vorbesc, la fel de puțin îmi place să scriu emailuri, în special corporatist vopsite. Dar Chat-ului îii place, el nu are sentimente frumo definite ca „grețuri” sau „râcă”, deci mi le corecteză frumos și să mi-le adapteză stilul împus de vocabularul polonez sofisticat și încurcat pe care nu-l posed. Nu este ideal, dar cu siguranță îî merge mult mai bine decât vărului lui Google Translete.
M-am întors în Muntenegru, într-o nouă configurație. Sunt la a treia relație cu care vizitez această țară, de data acesta pentru o perioadă mai lungă și într-o echipă cu copiii. Am găsit o țară cu peisaje frumoase, drumuri proaste, oameni hoți de turiști și mâncare tradițională slabă, carne cu pâine și grăsime fără gust.
Ca și data trecută, și de data asta am luat-o la plimbare de una singură cu telefonul în mână și ochii în lacrimi ca să-mi scriu păsurile. Cinci ani mai târziu, nu mai joc rolul amantei ofticate pe telefoanele de la soție, ci rolul soției neoficiale ofticată pe viața de familie.
Sunt obosită. Muncesc mult de câteva luni, de când am primit o mică mărire de salariu și un titlu mai pompos. Muncesc pentru afirmare, posibilități și carieră, dar simt în mine că muncesc mult pentru alții și atât. Învăț să fiu la un alt nivel, dar nu știu dacă nivelul acesta-i atât de atrăgător, încât să merite toate sacrificiile pe care le necesită.
Beau mai mult, mă pilesc de fiecare dată când simt nevoia să fiu invizibilă, să mă detașez și să nu-mi mai pese. Iau totul cu vin, deciziile grele, realitatea nedreptă sau angajamentele pe sub masă, ca femeile de afaceri ce concurează cu bărbații, ce iau totul cu amanta. Nevoia de fugă este tot mai prezentă în mine, tot mai apăsătoare și gălăgioasă în mintea mea strivită de rutina zilnică și lipsa unui obiectiv suficient de recompensator.
Relația merge ca toate relațiile, cu doi pași înainte și unul înapoi. Pe lângă greutățile bagajului dat de copii și ceilalți părinți, pe care îi tragem după noi fără chef și cu incomoditate, mai sunt și provocările vieții de zi cu zi, în care așteptările sunt mari și dezamăgirile crunte.
Suntem într-o relație matură, mi-a trasat el, iar la obiecțiile mele a recatalogat-o conștientă, în care, conform versiunii lui o să petrecem tot restul vieții împreună, motiv pentru care ar trebui să-i accept și preiau prietenii îmbârligați cu fosta, pe care unii dintre ei încă o consideră sau o au în telefon ca și gagică-sa. Avem o relație sexuală frumoasă, declară el la beție unui amic, la câteva zile după ce am avut o discuție destul de furtunoasă, în urma dorinței lui de a-și instala OnlyFans pentru curiozitate. I-am trasat clar că-mi instalez și eu Tinderul, ca să mă uit la bărbați, dacă își pune OnlyFans, dar poate și-a pus deja. Treaba lui, eu nu am de gând să controlez telefonul ori activitatea nimănui. Toate ies la suprafață mai devreme sau mai târziu și știu din experiență că încrederea odată pierdută, nu se mai recâștigă niciodată.
Mă râcâie învinuirea, pe care mi-o servește câteodată, ca majoritatea bărbaților din viața mea de altfel, când îmi face prea multe concesiuni și el simte că pierde ceva distracție din vina mea. De la o vreme îmi servește regulat învinuiri, când îi stric distracția cu frica sau imposibilitatea mea. Iar mie mi-e tot mai frică să mă aventurez în sporturi ce îmi cer prezentă și un pic de curaj. Mă simt fragilă fizic în ultimii ani și mi-e teamă să bravez la unele sporturi mai riscante ca scufundările sau cățăratul. De curând am renunțat în ultima clipă la cannioning, pentru că era apa foarte rece, eram nesigură și un pic varză emoțional la două zile după moartea lui unchiu-meu. Am renunțat și la o scufundare, când nu am putut să-mi regulez presiunea și a început să mă doară capul de la nasul înfundat. Sunt mai fragilă, o știu, dar nu știu cum să mă repar. Insistentele lui și iritarea pe care o are după o demonstrație a mea de fragilitate, o iau întotdeauna ca pe o nevoie de libertate. Libertate pe care mă gândească la nervi să i-o dau.
Înțeleg rolul și avantajele unei relații mature, însă nu știu dacă vreau să mă definesc într-una. Ce-i drept, o relație matură am căutat și pe profilul acesta de partener m-am concentrat, dar nevoia mea de aventură emoțională, de dopamină și iubire nebună este încă vie în mine și mușcă fără de milă bucăți roase de rutină. Obosesc să fiu parteneră pentru el, și mamă câteodată, și un fel de mamă vitregă neoficială pentru fiu-său, și noră neoficială pentru taică-său și amică pentru prietenii lui, partener financiar, colegă de sport și gospodina casei. Câteodată tot ce-mi doresc este libertate și o iubire nebună, ce-ți dă frisoane și un sentiment că trebuie să mă bucur de fiecare clipă, nu că trebuie să aștept ca clipele proaste să treacă, numărând anii relației ca la un vin bun cu vechime, în definiția lui romantică a relațiilor.
Eu am nevoie de emoții intense sau poate doar indulg o imaginație nerealistă a dragostei vs familie. I-am mărturisit aseară că această configurație în care trăim este cea mai apropiată imagine de familie pe care am implementat-o vreodată, declarându-i că am nevoie de atracții mai multe, ca să fac față rutinei. Doar că atracțiile lui extreme trezesc în mine teamă și fragilitate.
El are nevoie de aventuri fizice, în timp ce eu am nevoie de aventuri emoționale.
Încotro mă duc, nici eu nu știu. Cumva sunt mai puțin dornică să fac concesii, deși frica de risc și schimbare sunt mai prezente în mine decât au fost cu câțiva ani în urmă.
În loc de încheiere nu recomand Muntenegru, deși am întâlnit ceva români pe aici. E frumos, dar țara asta trebuie să mai crească din punct de vedere al ospitalității și serviciilor ca să merite o vizită.
Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.
Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.
Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.
Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.
Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.
Menajera sau „The maid” este unul un excelent mini serial despre abuz. Nu-i genul acela de mini serial excelent, precum The Old Men sau Mare of Easttown, două seriale ce-mi vin acum în minte, în care jocul actoricesc și scenariul te surprind prin excelență și suspans. The Maid nu este creat pentru lumea imaginară în care scăpăm când nu mai avem chef de realitatea noastră, ca și filmele obișnuite la care ne uităm. The Maid este cu totul altceva, o reflexie foarte brutală a realității unora dintre noi, femeile abuzate.
The Maid este un excelent serial despre abuz, ce prezintă situații reale, dureroase și brutale, din viața de zi cu zi a victimelor abuzului. Povestea, excelent creionată, poate fi transpusă în viața oricărei victime, ce trece prin același proces de ieșire din abuz: abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul – abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul … și tot așa mai departe, sau stabilizarea – regresul în ciclu constant, până când într-o zi te trezești în afara ciclului și te întrebi unde ești.
Eu l-am urmărit în unele momente cu greu, mai ales în timpul regresului personajului principal, trebuindu-mi timp și energie ca să mă detașez de propriile sentimente și trăiri. Găsiți în el o oglindă excelentă a vieții, dacă ați avut de-a face cu abuzul.
Am urmărit într-o seară pe HBO filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, un film ambițios al regizorului român Radu Jude. L-am găsit interesant, pe alocuri foarte amuzant, cu dialoguri în cel mai pur în slang românesc, uneori repetitiv și prea lent pentru cursul vieții noastre cotidiene, dar o excelentă și corectă reflecție a unei societăți în curs de dezvoltare, ce duce cu ea povara comunismului. L-am privit cu distanță și o undă de tristețe, recunoscând moda specifică a doamnelor de vârstă mijlocie ale României, obosite de kilogramele în plus și sacoșele la purtător, frenetic cărate pe bulevardele etern devastate și pline de asfalt aruncat la nimereală ale Bucureștiului, dar care ar fi putut să fie de fapt orice oraș al României, căci toate în care am fost, și am fost în multe, cu excepția unor străzi centrale, arată la fel de neîngrijit. Dialogurile au fost sarea și piperul filmului, reflectând excelent o societate pierdută în cursul tranziției, ce încă trăiește între politețea trecutului marcat adânc de filosofia domnitorului Ceaușescu, acest precursor abuziv al unei națiuni stricate, și bădărănia prezentului, susținută frenetic de filosofia pumnalului în gură. Agresivitatea, răutatea, abuzul, lingușeala, neputința și frustrarea din societatea românească, sunt excelent puse în scenă prin dialogul din curtea școlii, unde se varsă ipocrizia, durerea, neputința și răutatea românilor, misoginismul și rasismul normalizat. M-am uitat la film alături de prietenul meu, care l-a privit mai degrabă ca pe o comedie, în timp ce pentru mine a fost doar o picătură de realitate sintetizată. Concluzia filmului cinică și reală: românii se împart din păcate în trei categorii, cei neputincioși, majoritatea, agresorii, minoritatea gălăgioasă, și corupții, cei a căror coloană vertebrală se învârte în direcția vântului. Ar mai fi o categorie, dar procentul ei este atât de insignifiant încât se pierde în mulțime. Vă las pe voi să o ghiciți care, dar vă dau un indiciu: este categoria din care face parte profesoara porno.
Căpşunăriţa 