Photo by Matthew Bennett on Unsplash
Azi am stat de vorbă la prânz cu o colega de muncă. O blondină vopsită cu fire albe, buze mari și roșii, fuste mulate bine pe fundul ei sportiv, câteva coșuri răzlețe pe obraji și mereu cu o glumă în dotare.
Mi-a povestit despre mama ei, care și-a trăit viața într-o lume paralelă că realitatea creată de tatălui ei, fost alcoolic. În rol de soț absent în televizor, ea l-a tratat mai mult ca pe un coleg de apartament, decât ca un partener de viață. Pentru sacrificiul de a sta împreună cu el pentru doi copii, cum motivează societatea căsniciile nefericite, a fost răsplătită la bătrânețe cu postul de îngrijitoare al unui fost bețivan, curent bolnav. Îl suportă greu, numărându-i zilele până la moarte, pe care o așteptă mai nerăbdătoare decât el, ca să se elibereze în sfârșit de chin. Dacă l-ar lăsa acum, bătrân și bolnav, ar fi etichetată de societate drept cea mai mare cățea posibilă, oribilă și rea, așa că-l șterge la cur cu zâmbetul amar pe buze, jelindu-și lașitatea tinereții. În vremurile de demult, nu a reușit să-și înfrâneze frica de a rămâne singură, așa că a ales să rămână cu el. S-a temut sa răzbată solitară în viață, s-a temut că poate nu se va descurca, că nu-i vor ajunge banii, că o vor îngropa neajunsurile și nevoile, iar acum plătește prețul temerilor.
”S-ar fi descurcat?” am întrebat-o eu.
”Da, clar ca s-ar fi descurcat” mi-a răspuns ea. ”Știi, îmi zice că, cel mai rău este când îngrijești pe cineva pentru care nu simți nimic, cu care nu ai avut nimic în comun, ci doar ai trăit în aceeași casă. Dacă l-ar iubi, măcar ar face-o cu placere. Dar așa, e ca o pedeapsă. Câteodată ea îi mai reproșează, spunându-i că dacă n-ar fi ea, eu și sora mea nici măcar nu am veni să-l vizitam. Și are dreptate.”
În timp ce-mi povestește despre eșecul mamei sale, pedepsită la bătrânețe pentru alegerile tinereții, o întreb printre cuvinte cum îi merge relația. Îmi răspunde că tot rău, fiind din ce în ce mai sătula și că-și suportă cu greu logodnicul, neinteresant, dar în al cărui apartament locuiește și al cărui inel îl poarta pe deget. Nu este însă atrasă de el și nici îndrăgostită. Nu are însă nici curajul să plece și să se descurce singură. Așa că stă și așteaptă.
În fond, curajul nu este pentru toată lumea, dar cu confortul toți se obișnuiesc. Zice o vorbă poloneză că, mărul nu cade departe de măr, cum ar veni pe românește, așchia nu sare departe de trunchi.
Căpşunăriţa 