Nu sunt eu tocmai Zen, dar de când am divorțat și m-am distanțat considerabil de fostul sot, in viața mea e mult mai putina agresivitate, verbala și psihica. Nu mai zboară blidele și nici ușile nu mai sunt trântite, dar mai presuse de toate, nu mai exista atât critica in jurul meu, urlete si un ton imperativ. In locul agresivității, s-a instalat o detașare, care îmi permite sa observ, ce se întâmpla, sa aud ce spun altii și mai ales sa recunosc agresivitatea din ei.
Agresivitate din trafic, mai mult a bicicliștilor decât a șoferilor, care te clanaoneaza și te înjură ca nu te pot depăși sau dacă cumva îndrăznești sa mergi pe mijlocul pistei (se mai întâmpla).
Agresivitate de la munca, când abonatii greșelilor, ce stau zilnic cu capul plecat, îl ridica cu plăcere când greșesc alții, ca sa-și răzbune lipsa de competentă.
Agresivitatea relațiilor, care nici nu au început, in care un el de-abia in faza incipienta, revarsă un val de critici deplasate, pe un ton ridicat, ca sa își ascundă impotenta intelectuala.
L-a început te preocupi de ei, te gândești ca poate nu ar trebui sa mergi flexata pe bicicle, ca strictețea se impune și aici. Apoi, le spui celor de la munca, ca te deranjează tonul și atitudinea, ca sa treci greutatea pe ei. Iar la final, te impui in fața celor care îți servesc agresiune in viața privată, trasând clar limitele tolerantelor tale. Pentru ca punctul asta doare cel mai tare, e cel mai nevralgic și mai apăsător. Dacă ai lângă tine o persoana agresiva, vei prelua agresivitatea ei, și ți-se duce pe pula tot zenul, pentru totdeauna.
Căpşunăriţa 