M-a lovit anxietatea

Am refuzat din start un job. De fapt, nici nu au apucat aia sa mi-l propună, că eu i-am și întrebat direct, cat îmi pot oferi. Că dacă, răspunsul lor e satisfăcător, atunci îmi iau o zi liberă de la muncă și mă prezint in timpul zilei, pe la amiază, când și cum vor pulele lor la interviu. Mi-a băgat jerpelita de HR-istă duma că, nu îmi poate zice cât îmi dau, să o creadă mă-sa, dar să îi zic eu cât vreau, și îmi zice ea dacă îmi dau sau nu. Și i-am zis. M-a sunat după câteva ore să îmi spună că nu pot da atât, așa că i-am urat mult succes, și printre texte că poate altă dată eu i-am zis că și poate pentru o altă poziție.

Jobul era exact ceea ce am acum, un căcat de middle management, cu un șef probabil beșicos, care nu are chef de nimic și țeluri greu de accesat, cel puțin în primul an. Am mai văzut eu țepe din astea, când te angajează ăia pe piețe strategice, gen Rusia și îți cade rubla în pizdă, iar tu trebuie să faci target-ul, fără să reduci prețurile, că marja frate. Sectorul mai nașpa, jucării (dar nu pentru adulți – dezamăgire), iar țările de lucru Balcanice + Turcia, cu Grecia in pole position. Deci mult succes, la cum le merge economia la greci de ceva ani, bănuiesc că numai jucării de boraci vor să cumpere. Așa că aveam șanse să îmi fac target-ul la Paștele cailor, cel puțin la început.

Nu îmi pare rău că i-am refuzat, așa din prima, fără confirmarea că mă vreau și fără două zile de concediu pierdute aiurea, dar după ce le-am dat cu poate altă dată și pe un alt pot (băteam la ăla de manager al departamentului), m-a lovit anxietatea.

Am eu problema asta cu anxietatea, de fiecare dată când refuz ceva, când las o potențială ocazie să-mi scape, indiferent dacă e bună sau rea. Când nu reușesc să o fructific ceva, mă apucă o stare de neliniște, că poate am arătat ceva cu valoros, deși am înțeles în timp că, sunt „ocazii” pe care trebuie să le lași. Sunt oportunități, din care nu am ce să fructific, consumându-mi doar timpul degeaba. Pierdere de vreme, în loc să ma concentrez pe țelul corect. Aceeași fază o aveam și la clienți, tratându-i pe toți la fel, cu aceeași seriozitate și angajament, până am realizat că sunt unii care doar îmi sug timpul de-a moaca (Pareto law, baby), și am început să fac ajustări. Efectele au apărut imediat, cu multe emailuri necitite și vânzări peste plan.

Din păcate, anxietatea în situațiile critice, e sentimentul oamenilor care vor să facă lucruri mari, dar își pierd timpul cu lucrurile mici. Un fel de auto sabotaj, când în loc să ai în față țelul, mistrețul gras și gustos, privești prea mult în părți, după ciuperci, că merg de o zeamă lungă. Duc anxietatea asta cu mine din România, de pe vremea când am crescut și mi-au tatuat părinții în oase filosofia populară că, munca se găsește greu și oamenii ar munci, dar nu au unde, cică fuge omul după muncă, dar numai nu o prinde. Au uitat să menționeze și capacitățile limitate de înțelegere, respectiv productivitate, a celor indezirabili de către muncă, iar când m-am prins eu cum stau lucrurile în realitate, a fost destul de târziu. Eram deja marcată. În anii recenți am început să depun eforturi consistente ca să îmi schimb abordarea, și deși unele decizii sunt tot mai logice, anxietatea le marchează câteodată cu un sentiment de nesiguranța, frică sau vină.