Confruntarea abuzului

M-am pregătit pentru confruntarea cu ea de mult timp. Mă tot pregătesc de fapt de câțiva ani, iar de un an și jumătate mă apasă insistent problema, așa că în final ieri am decis să o abordez din nou, a doua oară, și ultima în planurile mele. Am mai încercat odată să discut cu ea, însă a respins discuția, iar eu atunci nu m-am simțit suficient de puternică pentru a o confrunta în mod corespunzător.

Ne cunoaștem de peste 14 ani și am întreținut mereu o relație de amiciție, câteodată mai dezvoltată, alte ori mai restrânsă, dar mereu onestă și în momentele cheie, de sprijin. Tipa-i foarte inteligentă, educată, dar și extrem de instabilă emoțional, jucând rolul artistei pierdute, ca să-și acopere durerea singurătății și înstrăinarea pe meleagurile poloneze. Am apreciat la ea că m-a ajutat lingvistic enorm, fiind nativă engleză, atât în îmbunătățirea abilităților mele lingvistice, cât și la scrisul doctoratului, pe care mi l-a corectat din scoarță în scoarță. Am răsplătit-o și am apreciat-o pentru munca și sprijinul ei, m-a încurajat mult să-mi termin doctoratul, mai ales atunci când am vrut să renunț, iar eu apreciez și respect oamenii care-mi sunt alături. Însă, la un moment dat relația dintre noi a intrat pe făgașul abuzului și pentru mine echilibrul s-a stricat. A început cu mici șicane, comentarii deplasate sau remarci răutăcioase, prin care ea își exprima gelozia, invidia sau furia. Ca regulă uzuală la fiecare întâlnire găsea ceva de reproșat, de diminuat la mine, ori se lega de aspectul meu fizic, ori viața mea, comenta aiurea despre copilul meu, îl glorifica pe fostul meu soț (de parcă pentru mine asta conta), ori aducea pe tapet discuții foarte personale pe care nu voiam să le deschid. Alteori încerca să mă umilească public sub formă de glumă, ca să se pună pe ea în evidență, iar odată mi-a și dat în cap cu un sul de tapet ca formă de amuzament.

La început am acceptat cu greu că există abuz din partea ei în contactele noastre, pentru că mi-a fost dificil și dureros să-mi admit mie, că pe lângă un fost partener care m-a abuzat emoțional, am mai cultivat oameni apropiați ce mă tratau în mod similar, descărcându-și frustrările pe mine. Abuzul nu-i o formă de relație destinată exclusiv contactelor dintre parteneri, ci se extinde și la prieteniile toxice, dintre femei sau bărbați. Când paharul s-a umplut prea mult, iar ignorarea standard nu a mai funcționat am decis să abordez subiectul. În urma unei primei încercări nereușite de abordare, de data aceasta m-am pregătit temeinic, nu neapărat cu ceea ce aveam să-i spun, știind că, indiferent de cuvintele pe care le voi folosi sau exemplele pe care le voi da, reacția ei va fi negativă. M-am pregătit pe mine din interior pentru cea mai grea confruntare, confruntarea cu propria mea frică. M-am acomodat mental cu faptul că va trebui să-mi confrunt frica de conflict (disputa deschisă este întotdeauna periculoasă), frica negării din partea celuilalt (invalidarea sentimentelor), frica de abandon și pierdere (pierderea prieteniei, a relației), frica de rușine (ridiculizare) și frica de a cere (o schimbare de comportament, propriile drepturi).

Frica este cheia abuzului. Este cheia care închide lanțurile abuzului pe care singuri le acceptăm în jurul nostru, iar confruntarea fricii este cheia care deschide ușa speranței și pe cea a liniștii interioare și respectului pentru sine. Nu sunt la prima confruntare a fricii. Prima a fost cea mai grea și ca să o pot aborda am lucrat cu psihologul, care mi-a cerut să-mi imaginez și să vizualizez ce mi-se va întâmpla în momentul în care decid să nu mai răspund la telefon fostului meu soț abuzator. Era pentru mine de neconceput ca să nu-i răspund când mă sună sau să nu-l resun imediat, așa că după ce m-am mutat de la el din casă am continuat abuzul încă vreo 2 ani la telefon. La fel era cândva pentru mine de neconceput confruntarea comportamentul neadecvat al altor persoane față de mine, pentru că de obicei astfel de lucruri se înghit sau se fuge de ele. Cumva, de tipa asta nu vrut să mai fug și din respect pentru relația construită și din respect pentru mine, am ales să o confrunt, așa că am invitat-o la o discuție serioasă despre comportamentul ei față de mine și granițele mele. Mesajul meu a fost clar și concis: nu-mi place cum te comporți cu mine, micile răutăți pe care mi-le spui și modul în care-mi vorbești, îmi treci peste limite și doresc să stabilesc granițele relației noastre acolo unde-i confortabil pentru mine.

Discuția a evoluat predictibil, și ca în toate confruntările cu abuzatorii a început prin ridiculizarea mea (nu am umor), a sentimentelor mele (sunt prea sensibilă) și a cuvintelor alese de mine ca să-mi exprim nemulțumirea, urmată de explozia ei de furie, în care am fost amenințată cu ruperea legăturii, am fost judecată și blamată, s-a dat vina pe mediul din jurul meu care mă influențează, iar apoi a început ping-pong-ul, în care cuvintele mele au fost folosite împotriva mea, că eu sunt abuzatoarea în relația noastră, iar ea-i victima și ei nu îi place cum îi vorbesc eu. Am ascultat calmă și nu am răspuns provocărilor, în special când a urmat târâtul prin detalii, pe care l-am evitat de la început prin repetarea mesajului inițial și atât. Cred că l-am repetat de cel puțin cinci ori și de fiecare dată i-am cerut doar să se gândească la ceea ce i-am comunicat, să reflecteze la comportamentul ei și să ia măsuri. După discuția aprinsă, dar calmă, am lăsat-o să plece supărată, nu am făcut nici un gest ca să o opresc sau să-mi îmbunătățesc starea de sine. Nu m-am simțit în nici un fel vinovată. M-am simțit ușurată, eliberată de greutatea bagajului altcuiva pe care îl duceam cu mine. Ulterior m-a sunat ca să vorbească despre banalități, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar eu i-am satisfăcut această dorință. Nu știu dacă prietenia noastră este pierdută, nu știu dacă va fi și mai puternică, dar știu sigur că nu voi mai permite ca lucrurile să continue așa cum au fost. Nu mai am nevoie să cultiv relații în care nu există respect reciproc, înțelegere și susținere.

Și cel mai grozav este că pas cu pas, încetează să-mi mai fie frică.

Acasă

Mi-am pus capul pe umărul lui și am zâmbit. Eram amândoi obosiți după 4 zile de scufundări, o excursie lungă prin deșert, trezitul la 2:00 dimineața și patru ore în avion. Ne apropiam de aterizare, când m-am întors spre urechea lui și i-am șoptit:

– Știi, în toate relațiile pe care le-am avut înainte simțeam că lipsește ceva, că ”pot mai bine”. Dar cu tine nu am asta. Cu tine pur și simplu simt că ”vreau să fiu”.

– Și eu simt la fel, mi-a confirmat el instantaneu, ca și cum i-aș fi rostit eu gândurile.

– Și de ce nu spui nimic, i-am reproșat zâmbitoare, cuibărindu-mă la pieptul lui.

– Pentru că eu nu pun gândurile în cuvinte la fel de bine ca tine, mi-a răspuns el cu un sărut pe creștet.

După aproape doi ani și jumătate de relație simt că îl iubesc și mai mult. Îmi place de el fizic la nebunie, mă atrage zâmbetul lui ștrengăresc, îi ador ochii albaștrii și mă bazez pe mâna lui ce mă susține, strălucind sub săruturile pe care mi-le dă pe frunte ori creștet. Iubesc din toată inima și cu cât iubirea mea crește și frica mea avansează.

Din copilărie duc cu mine spaima de-a fi fericită, teama de bucuria de-a mă simți împlinită, groaza că dacă mă voi lăsa cuprinsă în brațele dragostei, a acceptări și ale dragostei nelimitate, toate aceste formidabile daruri vor dispărea, evaporându-se nemilos din viața mea, doar ca să mă rănească, lăsându-mă tristă, singuratică și în durere profundă și eternă. Din fragedă pruncie car cu mine teribile frici pe care le dezvolt imaginar, proiectându-mi scenarii ale durerii ce m-ar cuprinde dacă li s-ar întâmpla ceva oamenilor importanți din viața mea, ale disperării teribile și durerii ireversibile. Sufăr în tăcere, sub fiecare zâmbet de iubire. Ca mecanism de coping, îmi sabotez în secret fiecare relație importantă, dozând-o cu imperfecțiuni imaginare și neajunsuri exagerate, ca să mai rup din legătura atașamentului, cel puțin din partea mea, deși de fiecare dată rup și din partea cealaltă. Folosesc acest mecanism față de părinți, de fratele meu, de iubiți, de prietene și prieteni apropiați, și chiar față de copilul meu. Nu discriminez și cu cât iubesc pe cineva mai mult, cu atât activez mecanismul mai des, ca să-mi erodeze din sentimente, să-mi diminuez din iubire, să mă îndepărtez de atașament, pregătindu-mă pentru șocul care de cele mai multe ori nu vine. Rămâne în schimb o dâră neagră de goliciune, o distanță, ce de cele mai multe ori nu poate fi refăcută, timp pierdut, când aș fi putut iubi mai mult, arăta mai multă afecțiune și împărtăși mai multă grijă pentru cei care contează pentru mine.

Mi-e o frică teribilă să iubesc din toată inima, să dăruiesc afecțiune, să creez dependență și să am o grijă sinceră și onestă față de oamenii apropiați, dar și să accept iubirea celorlalți, să o recunosc, să o apreciez și să mă bucur de ea, mai ales când vine fără obligații și onest.  Distanța îmi dă libertate, construindu-mi un egocentrism protector, individualismul îmi stimulează ambițiile, împingându-mă pe spirala succesului și a nevoilor crescânde, dar după mulți ani de alergat și căutat, am ajuns la concluzia că vreau ”acasă”. Acasă este pentru mine locul în care mă pot simți acceptată, iubită, îngrijită și protejată, punctul din care pot să sper, să emit gânduri pozitive, fără încărcătură negativă, cuibul meu de fericire și scutul meu de protecție. După ce am luptat mulți ani pe cont propriu, acum tânjesc după familie ca element de sprijin, vreau să-mi creez acest centru de bucurie onestă, sursă de combustibil pentru a putea merge mai departe. Și, în sfârșit simt că sunt cu cineva cu care cred că pot realiza această ”casă”. Pentru acest ”cineva” atât de special, care pentru mine a făcut atât de multe schimbări, îmi doresc să mă schimb și eu.

Câteva cuvinte despre război

Locuind în România eu am fost puțin conștientă despre război. Știam doar că bunicul din partea tatălui a luptat în cel de-al doilea război mondial, dar nu vorbea niciodată despre asta. Bunica mai povestea câteodată despre rușii ce au locuit la ei în casă în timpul ocupației. În România se vorbea în general puțin despre război, doar la lecțiile de istorie, privat oamenii ”uitând” sau preferând să nu discute. Am aflat mult mai multe despre război după ce m-am mutat în Polonia. Poporul polonez a păstrat vie  suferința războiului, transmițând-o  de la o generație la alta, privat prin memoria familiei, și public prin artă. Oamenii amintesc mereu atrocitățile care au avut loc în această zonă a lumii. Toți bărbații polonezi importanți din viața mea provin din familii refugiate, ce și-au lăsat în urmă munca și avuția pe teritoriile curente ale Lituaniei, Ucrainei sau Belarusiei, fugind înspre vest ca să-și salveze viața și copii. Jumătate de familia fostului soț, de partea tatălui, se trage din Lituania. Provin din două case învecinate dintr-un sat din apropiere de Siauliai pe care l-am vizitat cu mulți ani în urmă, mergând cu fostul soț la casa străbunicilor săi. Jumătate din familia fostului iubit se trage din Ucraina, de dincolo de Lviv, iar jumătatea din partea mamei a actualului partener se trage din Belarus, de lângă Minsk, unde străbunici lui au avut o afacere de măcelărie. De sărbători, el ne gătește după rețetele vechi ale mamei lui feluri de mâncare tradiționale ce provin din zona Bielorusiei. În vreme ce în România, comunismul practicat de Ceaușescu a șters memoria colectivă a războiului, în Polonia istoria lui a fost mereu amintită prin cărți și filme: Pianistul, Katyń, Wołyń, În întuneric, Roża (văzute și recomandate).

Prima discuție mai serioasă despre război am avut-o acum vreo trei săptămâni cu un amic ce lucrează pentru o instituție strategică poloneză. El ne-a informat că se pregătesc pentru ce-i mai rău, inspectând două buncăre și a trimițând decizii unor afaceri private (restaurate și hoteluri) că, în cazul stării de război au obligația să asigure mâncarea și cazarea angajaților instituției la care lucrează el. Atunci încă totul părea ireal, așa cum mi-se pare încă și acum. Mă trezesc dimineața și merg la muncă, mă așez la birou și citesc aparent liniștită emailurilor clienților din alte colțuri ale lumii, ce se plâng de ambalaje și prețul instabil al transportului, ce în ultimul timp crește imprevizibil. Printre cafe și telefoane legate de renovare ascult secretarele plictisite dând ordine de eliminare a unor cartoane instalate pe mobilă sau mutatul florilor, ce i-ar putea deranja vizual pe proprietarii milionari cu fițe de Franța. Nu arata ca la Cannes și asta-i marea problemă locală, în timp ce la o mie de kilometrii de aici oamenii luptă corp la corp pentru viață, iar la 700 de km stau în cozi la graniță ca să fugă din calea rachetelor rusești. Totul pare ireal, dar adevărul este că suntem sub o amenințare permanentă.

Sunt mulți ucrainieni în Polonia, fiind forța de muncă principală pentru muncile necalificate. Bărbații lucrează de obicei în construcții (la noi la apartament au lucrat echipe de ucrainieni) sau logistică, iar femeile în fabrici, la curățenie, ca manichiuriste sau vânzătoare. Toți oamenii aceștia susțin economia Poloniei, care în ultimii ani s-a dezvoltat accelerat. Polonezii sunt îngrijorați, dar își continuă viața zilnică. Spiritul este de luptă, majoritatea bărbaților cu care am vorbit gândindu-se serios să rămână și să lupte împotriva lui Putin în cazul în care ar ataca Polonia. Se trimit ajutoare în Ucraina și se organizează adăposturi pentru refugiați, mai mulți amici polonezi ce locuiesc la casă sau au proprietăți, declarându-și suportul pentru imigranți și oferindu-le adăpost. Pe grupurile de  Facebook se strâng colete pentru a fi trimise ca ajutoare și se face mobilizarea voluntarilor ucrainieni ce vor să se întoarcă să lupte. Din magazinele poloneze se retrag de la vânzare produsele rusești, Rossmann, Netto, Stokrotka, Polomarket și Topaz anunțând delistarea în masă a bunurilor produse în Rusia, ne dorind în nici un fel să sprijine producătorii din Rusia, care prin taxele lor ar hrăni bugetul rus. Una după alta, firmele poloneze anunță pe canalele sociale că refuză să mai exporte produse în Rusia (într-un fel nici nu mai are sens exportul, din moment ce rușii nu prea au cum și cu ce să le plătească) ori încetarea colaborării cu partenerii ruși. Sunt voci care spun că boicotarea Rusiei îi va înrăi și mai tare pe ruși, sunt alții care apără ca țara să se revolte împotriva lui Putin, după ce le cade economia.

Personal, mi-e frică de nebunul care are acces la arme nucleare și chimice, iar eu locuiesc într-o țară vecină cu el și vecină cu țara pe care o invadează. Mă gândesc serios ce să fac, iar între timp mi-am transferat banii din Revolut (și de frică și de susținere). Am prieteni ucrainieni ce suferă pentru că familia le-a rămas în urmă, și prieteni ruși, ce se tem pentru ceea ce urmează.

Trezirea

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Evoluții

”De mult nu am mai fost într-o relație. Nu știu cum ar trebui să fie, nu știu cum ar trebui să mă comport. Sunt speriată.”

”Eu de mult nu am mai fost într-o relație frumoasă, așa că nu o fute pe asta.”

Am râs până mi s-au încălzit obrajii. Sinceritatea lui m-a relaxat. Ne-am și futut, am și povestit, am și băut, ne-am și îmbrățișat. Am și plâns, m-am potolit. Ne-am sărutat cu patimă. Am dormit buștean toată noaptea.

***

La începutul săptămânii mă gândeam cu jind la Valentine’s fetish party, la care merge o colegă. Eram determinată s-o însoțesc, încântată că-mi pot expune colecția de lanțuri, cizme și șnururi. Tot pe atunci am intrat din nou pe Tinder. Aș fi intrat și pe Badoo, dar mi-am uitat parola. Din câteva mișcări de degete pe tastatură mi-am găsit vreo doi-trei potențiali parteneri de întâlnire. Tocmai mă pregăteam să o iau din nou la vale pe drumul deja bine pavat de pașii mei, decisă fiind să corectez brutal schimbările romantice și angajante ce au avut loc recent în viața mea. Eram convinsă că știu cum va decurge discuția și că aburelile mele uzuale vor funcționa ca prin farmec, iar el nici măcar nu va înțelege ce l-a lovit și cum s-a terminat totul. Deja mă vedeam scurgându-mă din viața lui ca apa de pe rână într-o zi de primăvară seacă și înainte să se dezmeticească, eu să fiu deja peste drum, dar în sens drept, la același local cu ceas deasupra ușii, numărând minutele unei alte întâlniri banale. Doar că, m-a citit. Dinainte ca eu să-i fi intrat pe ușă, el știa deja pe unde-i baiul meu, anticipându-mi reacțiile și așezându-mi pe tavă aleatoriu argumentele mele fragede, ce nu-și prinseseră bine contur în mintea mea bulversată. M-a punctat glumeț, direct și la țintă, reamintindu-mi că-i mai ușor pe Tinder decât în relație, căci dacă nu-mi convine ceva, fac la stânga cu poza și asta e. M-a îmbrățișat și mi-a subliniat din nou, clar, concis și de câteva ori că sunt importantă pentru el, că mă vrea în viața lui și că este acolo ca să mă susțină, nu doar în momentele plăcute dar și în momentele grele. Apoi, m-a luat pe la spate și m-a futut cu patimă, până am cedat.

A fost rețeta perfectă pe care nu a reușit până acum nici un bărbat să mi-o administreze. M-am șocat, m-am resetat și am recunoscut că mi-e frică. Mi-e o teamă teribilă de relație, să mă îndrăgostesc din nou, și nu știu cum să mă plasez pe mine în ”doi”.

Probabil am să aflu în curând, dar până atunci mi-am dezinstalat și Tinder-ul și Badoo-ul, iar după masă merg la teatru cu prietenul meu, iar fetish party o să facem acasă după, în doi.

Din ale muncii

A fost un weekend frumos, din ăla cu soare, fără vânt, cu nopți calde și doar o delicată ploaie, de dimineața. Un weekend ideal pentru plajă, plimbare prin pădure sau pur și simplu stat pe afară.

Eu l-am petrecut în casă. Sâmbătă m-am trezit de dimineață cu o durere de cap îngrozitoare și după o întâlnire de două ore înainte de masă, m-am întors acasă, ca să dorm obosită până după masa. Apoi am lucrat. Am lucrat tot weekendul la o prezentare, storcându-mi creierul, ca să poziționez înțelepciunea, ideile și vrăjelile în pagini de PPT albe, scrise pragmatic cu Calibri în albastru și negru.

Îmi place să fac prezentări și sunt obișnuită cu ele de pe vremea studenției doctorale, când băgam în jur de 7-8 conferințe anual, singurul lucru care îmi displace la ele fiind sincronizarea. Aproape de fiecare dată mi-se sincronizeză inspirația cu munca noaptea. Foarte rar mă apucă inspirația dimineața, deși la prima oră am un randament excelent, însă doar pentru chestiile de rutină. La amiză sunt de obicei obosită, iar după un pui de somn sănătos am mintea limpede și pe când soarele o ia spre somn, mi-e mi-se trezește inspirația.

Scriu excelent seara, iar unele dintre cele mai bune poezii mi-au venit în mintea noaptea.

În vremea studenției nopțile albe, fără somn de loc sau cu vreo 2-3 ore de ațipeală, erau pentru mine un standard, iar mai apoi le-am reluat la doctorat, când am făcut nopți albe la finalul fiecărui capitol. Rar am făcut nopți albe și la muncă, dar proiectele pe care le-am avut pe lângă, le-am cam tras nopțile, mai ales dacă erau creative.

Mă bucur că lucrez cu mintea, este un exercițiu util din care învăț mereu câte ceva, însă îmi și pare rău după timpul ”pierdut”. Pe de o parte, mi-ar plăcea să fiu mai liberă și mai relaxată, fără griji, planuri ori aspirații, însă pe de alta mi-e greu să o ard boem. Găsesc treaba asta aiurea și mi-se pare o risipă de timp, de aceea încerc mereu să fac ceva util, chiar și în momentele de relaxare, iar pe lângă job am tot timpul proiecte adiționale, pentru că eu nu ma pot niciodată mulțumi cu cât am. Vreau mereu mai mult. Și mai mult. Până când observ viața trecând pe lângă mine.

Cu siguranță vreau de frică. Frica nesiguranței, cu care am fost alimentată de mică, ca să o țin minte și ca să-mi stimuleze instinctele de luptător. A funcționat, doar că acum, când am stabilitatea necesară, încă mai port frica in mine, într-o cantitate mai mică, însă compensată de o ambiție înnăscută, care îmi cere mereu să-mi pun următoare praguri, de fiecare dată când ultimul prag a fost atins. Amestecul acesta de frică și ambiție este foarte motivant, dar în același timp și foarte dăunător. Dezumanizează.

M-a lovit anxietatea

Am refuzat din start un job. De fapt, nici nu au apucat aia sa mi-l propună, că eu i-am și întrebat direct, cat îmi pot oferi. Că dacă, răspunsul lor e satisfăcător, atunci îmi iau o zi liberă de la muncă și mă prezint in timpul zilei, pe la amiază, când și cum vor pulele lor la interviu. Mi-a băgat jerpelita de HR-istă duma că, nu îmi poate zice cât îmi dau, să o creadă mă-sa, dar să îi zic eu cât vreau, și îmi zice ea dacă îmi dau sau nu. Și i-am zis. M-a sunat după câteva ore să îmi spună că nu pot da atât, așa că i-am urat mult succes, și printre texte că poate altă dată eu i-am zis că și poate pentru o altă poziție.

Jobul era exact ceea ce am acum, un căcat de middle management, cu un șef probabil beșicos, care nu are chef de nimic și țeluri greu de accesat, cel puțin în primul an. Am mai văzut eu țepe din astea, când te angajează ăia pe piețe strategice, gen Rusia și îți cade rubla în pizdă, iar tu trebuie să faci target-ul, fără să reduci prețurile, că marja frate. Sectorul mai nașpa, jucării (dar nu pentru adulți – dezamăgire), iar țările de lucru Balcanice + Turcia, cu Grecia in pole position. Deci mult succes, la cum le merge economia la greci de ceva ani, bănuiesc că numai jucării de boraci vor să cumpere. Așa că aveam șanse să îmi fac target-ul la Paștele cailor, cel puțin la început.

Nu îmi pare rău că i-am refuzat, așa din prima, fără confirmarea că mă vreau și fără două zile de concediu pierdute aiurea, dar după ce le-am dat cu poate altă dată și pe un alt pot (băteam la ăla de manager al departamentului), m-a lovit anxietatea.

Am eu problema asta cu anxietatea, de fiecare dată când refuz ceva, când las o potențială ocazie să-mi scape, indiferent dacă e bună sau rea. Când nu reușesc să o fructific ceva, mă apucă o stare de neliniște, că poate am arătat ceva cu valoros, deși am înțeles în timp că, sunt „ocazii” pe care trebuie să le lași. Sunt oportunități, din care nu am ce să fructific, consumându-mi doar timpul degeaba. Pierdere de vreme, în loc să ma concentrez pe țelul corect. Aceeași fază o aveam și la clienți, tratându-i pe toți la fel, cu aceeași seriozitate și angajament, până am realizat că sunt unii care doar îmi sug timpul de-a moaca (Pareto law, baby), și am început să fac ajustări. Efectele au apărut imediat, cu multe emailuri necitite și vânzări peste plan.

Din păcate, anxietatea în situațiile critice, e sentimentul oamenilor care vor să facă lucruri mari, dar își pierd timpul cu lucrurile mici. Un fel de auto sabotaj, când în loc să ai în față țelul, mistrețul gras și gustos, privești prea mult în părți, după ciuperci, că merg de o zeamă lungă. Duc anxietatea asta cu mine din România, de pe vremea când am crescut și mi-au tatuat părinții în oase filosofia populară că, munca se găsește greu și oamenii ar munci, dar nu au unde, cică fuge omul după muncă, dar numai nu o prinde. Au uitat să menționeze și capacitățile limitate de înțelegere, respectiv productivitate, a celor indezirabili de către muncă, iar când m-am prins eu cum stau lucrurile în realitate, a fost destul de târziu. Eram deja marcată. În anii recenți am început să depun eforturi consistente ca să îmi schimb abordarea, și deși unele decizii sunt tot mai logice, anxietatea le marchează câteodată cu un sentiment de nesiguranța, frică sau vină.

Terapie

Prima data, am fost la psiholog cam la un an, dupa ce am nascut. Facusem o criza de nervi, urlete, injuratori si tot tacamul. Nu tin minte sa fi spart ceva si nici motivul pentru care ma crizasem, dar imi amintesc foarte bine nevoia de violenta si dorinta de a sparge lucruri, de a tranti usi, nutrind saticfactie din orice distrugere. Cand am intrat in cabinet la ea, m-am simtit stigmata, de frica si rusine. Dupa cateva discutii, in mai putin de jumate de ora, mi-a dat diagnosticul: o problema hormonala, asa ca, mai bine schimb endocrinologul. Fericita si multumita de mine, ca hormonii sunt de vina si nu eu, am iesit de acolo cu usurarea in suflet, ca sa nu o mai deranjez a doua oara. Intr-adevar, m-a intrebat tipa vag de sotul din dotare, si dupa ce am stabilit ca nu ma bate, nu ma inseala (sau nu stiam eu), e harnic, de-o arde noptile pe calculator in loc sa ma futa, dar asta nu am mai zis, se mai si ocupa de copil. Deci mi-a dat verde la viata.

A doua oara am intrat in cabinet insotita. Eram la terapia de cuplu, la care se venea in doi, cu treizeci de minute dupa cuplul anterior, si se pleca separat, cu treizeci de minute inaintea cuplului care urma. Cica, masuri de precautie, ca sa nu ne intalnim vecinii, care rusinati ar vrea sa ascunda ca fac terapie. Foarte sanatoasa abordare, ce sa zic. Toti vomita a perfectiune. Aveam, pe atunci, o pofta nebuna de terapie, decisa oricum sa divortez, cu amant in dotare si o sictireala acuta fata de sot. Vizitele din garsoniera de la etajul noua, unde precis murise o baba, caci pe langa antichitati ieftine putea rau a mobila mucegaita, erau mai mult formale, ca sa trag de timp, pana ma organizez mai bine cu separarea. O adevarat placere, sa-ti expui doleantele sexuale si nemultumirea sentimentala intr-un cadru cu bibelouri PCR-iste, draperii cu naftalina si fotolii scartaitoare. Psiholoaga, doamna de scoala veche si versata, ne privea delicat superior, povestindu-ne de pacienti de-ai ei varsnici, care s-au impacat unul cu altul la batranete, dupa ce toata viata au stat fortat impreuna. Ne-a dat chiar si tema de casa, cica sa ne scriem unul altuia scrisori. Puf, de parca de scrisori imi ardea mie, cand ma gandeam doar la pula amantului, infipta acolo unde sotul nu si-o baga, si cu mine gafaind sub el de multumire. Un lucru a invatat de acolo fostul sot, sa fie mai generos cu nevasta-sa. Asa ca dupa ce, l-am mustruit bine baba terapeuta, mi-a tras trei cadouri excentrice in trei luni. Valeleu, ce marinimie pe capul lui.

La Hellinger am ajuns intamplator, prin recomandare. Am primit contactul terapeutei cu multe luni inainte „sa imi fac timp” sa o sun. Am sunat-o motivata de o pasa proasta. La inceput m-a surprins lipsa rusinii si intalnirea cu clienta precedenta, pe care tocmai o auzisem bocind, in timp ce-mi asteptam randul. Apoi mi-a placut ca, nu s-a uiatat terapeuta la ceas, ca m-a lasat sa-mi termin fanaberiile, fara sa-mi zica ca trebuie sa ma car in zece minute. Mi-a placut terapeuta ca persoana, relaxata, sigura pe ea, increzatoare, identificandu-mi alte problemele, decat prostioarele cu care ma prezentasem. Nu sunt de accord in totalitate cu ceea ce zice Hellinger, dar imi place directia in care terapia asta neconformista interpreteaza natura umana. Si, ma ajuta mult sa inteleg unele intamplari din viata mea si pe mine. Probabil ca unei tipe neconformiste, i-se potriveste o terapie neconformista.

Cei 5 F

Alcoolul scoate tot ce e mai bun din oameni, sinceritatea lor cruda, nealterată și adânc ascunsă sub straturile de minciuni uzualne, pe care le practica zilnic cu mintea limpede. La beție, ajungi insa sa cunoști adevărați monștri sacri, oameni care pana mai ieri pareau banali, devin zei, ce vărsa din ei cu nemiluita frustrări, fală și figuri, toate născute din falsa evaluare a sinelui si frica de singuratate.

Privindu-le gandurile nealterate si slabiciunile, in momentul lor de pierzanie, mie imi trezesc mila, in timp ce majoritatii trezesc frica. Din frica asta se nasc lapsurile memoriei, cu care betivii si prietenii lor de pahar se imbata a doua zi, cand povestesc cu detalii faptele, omitand tacticos vorbele. E mai bine sa nu dezgolesti pe cineva intr-un moment de patima, ca poate maine te ia pe tine patima, si te dezgoleste la randu-i. Asa ca, majoritatea isi administreaza lapsuri in memorie, din preocupare majora pentru binele propriu si nu al celuilalt. Mie insa alcoolul imi traieste compasiune, activandu-mi memoria, poate din lipsa de frica, ca la betie, voi spune ceva mai piperat, decat spun cu mintea treaza.

Frustrarile scot tot cei mai putred din oameni, toate neputintele lor adunane la un loc, toate filmele umilitoare pe care si le-au facut in cap despre ei, toata durerea lipsei de afectiune, si ura, bine inradacinata si crescuta cu grija de-a lungul vietii. Frustrarile se varsa frumos, sub forme si culori diferite, de la ironiile inutile, in care radem impreuna, la realitatea ca eu rad de tine. Si le place, pentru ca asta ii face sa se simta mai bine cu ei insusi, pentru ca devalorizand valoarea exterioara a altora, pulseaza la valoarea lor interioara. Cand fac misto de altii, ei nu-si dau seama ca se descriu de fapt pe sine, pentru ca, de cele mai multe ori obiectul ironiilor lor e o persoana, pe care nu o cunosc de fapt, dar pe care o invidiaza. Validarea, prin ironizarea celorlalti, se face cu public, pentru ca frustratii au nevoie sa se valideze nu doar in ochii lor, dar mai ales in ai celor din jur. Publicul e factorul declansator, pentru ca in situatiile de unu la unu, ei sunt foarte retinuti, chiar prietenosi si pe alocuri lingatori. Si poate chiar, ar trebui sa le fii recunoscator, ca te ling in privat, de la inaltimea la care se ridica in mintea lor, cand te improasca cu gunoi in public. Frustratii de genul asta se leaga de obicei de aceleasi lucruri, de felul de a fi al cuiva, de modul in care rade sau cum abordeaza lucrurile. Eu am avut parte de cativa frustrati din astia de-a lungul vietii, femei si barbati, care la o privire superficiala aveau un lucru in comun, nu-i ajuta moaca. Desi, mistocarii de ocazie mai pot fi si frumosi, pe mine astia uratii ma atacau regulat. Pretextele pe care le gaseau se modificau permanent, bazate in general pe ipotentele lor. Cea mai recenta astfel de intalnire a dezbatut felul meu de a fi, ba sunt prea zambitoare, ori prea usor de abordat si cumva, o duc prea bine pe unde trăiesc si ma doare prea putin in cur de tot. Ce mai, teren de explorat, asa ca mi-am auzit verbal invalidate realizarile educationale, profesionale si mai ales personale. Si, dupa ce m-a terfelit bine, parca, parca, am devenit mai umana in ochii lui, mai tangibila si mai accesibila. Nu mi-a atins inca toate oalele, pentru ca nu avea capace destule in dotare, dar sigur se va stradui sa le acopere, indata ce isi face rost.

Frustrarile iau si forma de critici, etichetate cu marca bunelor intentii si promovate cu interes aparent sincer, pentru binele celuilalt. Astia sunt aia care nu pot face misto, dar te sfatuiesc cu ura, in timp ce in mintea lor ti-ar baga fara de mila un cactus pe gat si ti-ar mai fute si o piatra intre ochi, daca ar trai prin tarile in care, frustrarile se elibereaza cu bolovani. Dar cum nu stau pe acolo, isi varsa paharul verbal, turnand din memorie, tot ce au aflat confesional sau intamplator despre tine, folosind impotriva ta orice experienta nefortuna, pe care au reusit sa stoarca pe cand, mimau empatia. Cand te astepti mai putin, iti insira cu glas pitigaiat parerile lor despre tine si viata ta mizera, care oricat le-ar starni invidia, e cu siguranta mai putin fericita decat a lor, pentru ca in mintea lor, nu ai dreptul sa-ti mearga bine. Asta ii deprima. Din ciclul asta, mi-am auzit despre mine, opinii pertinente despre cum imi educ copilul, care precis e abuzat, ca altfel nu se explica lipsa crizelor lui de isterie si a urletelor specific asociate, nu de alta, dar ii e sigur frica de mine, ca altfel cerea tot ce ii vad ochii si se dadea de douazeci de ori cu curul de pamant, cand nu primeste ceva. Si sunt foarte restrictiva si autoritara, o tirană, mai ales ca spun intotdeuna adevarul copilului si ii explic cu argumente logice situatia, ca unui om pe care il respect, in loc sa-i insir o pledorie de minciuni si mici pacaleli, argumentate in stil romanes, gen „te iau  tigani”. Da, tiganii ii iau pe toti copii din Romania, in mintea parintilor lor bine echilibrati emotional si foarte dedicati cresterii boracului din dotare. Spuse pe un ton autostiutor de către o ea, in timp ce copilul ei isi „facea numarul”, tavalindu-se pe jos, ca nu a primit ceva cacatel, ea privindu-l flexata de la distanta, chiar mi-au dat de gandit vorbele astea înțelepte. M-am gandit la ura si invidia pe care, o are pentru mine. Chiar cred ca ii e foarte greu sa ma suporte.

Fala si figurile sunt niste scuturi de protectie, care nu-mi sunt straine si pe care, de multe ori le iau cu mine, in incursiunile pe care le fac, mai ales in locurile de baștină. Acolo unde ma întâmpina aceleasi teritorii cunoscute, cand ma intalnesc cu aceeasi oameni, bine stiuti, bine testati, ce ce ma imbratiseaza cu invidia si ura lor. Nici primii si nici ultimii, doar trecatori. Si ca sa nu-i dezamagesc, le dau motive sa ma invidieze si sa ma urasca si mai mult, dandu-le peste nas de la distanta, cu o superioritate câteodată usor falsa si niste figuri de stil invatate inca din tinerete. Eu am puterea sa fiu flexibila, sa-mi treaca repede si sa trec repede peste situatiile si oamenii neplacuti. Si chiar nu tin ranchiună, pentru ca-i o pierdere de vreme, si sunt mult prea ocupata cu viata mea.

Frica

melanie-wasser-j8a-TEakg78-unsplash

În copilărie am dezvoltat câteva carențe esențiale în materie de respect pentru sine, așteptările de la bărbații, bucuria succesului sau pura stare de bine. Nu sunt unică în carențele mele, le observ des și la alții, foarte similare sau ușor diferite, în funcție de contextul în care au fost dezvoltate și de experiențele individuale ale fiecăruia. Acum, la maturitate sunt conștientă de ele, mă deranjează și a venit vremea sa le remediez. Doar că nu știu cum. Frica de a trai împlinită mi-e tatuata în oase.

Mă bucur aparent de ceea ce am, cultivându-mi permanent nevoia de a avea mai mult, născuta din frica că, într-o bună zi nu voi avea nimic. Mi-e frică să fiu mulțumită, ori  satisfăcută cu viața mea. Mi-e teamă să mă bucur de ceea ce fac și evit să fiu recunoscătoare pentru lucrurile bune care mi-se întâmplă. Nu reușesc să trăiesc pur și simplu bine și să nu mai creez drame.

Privind obiectiv și plasând frica de-o parte, admit că viața mea este frumoasă, mult mai interesantă decât mi-am imaginat-o vreodată, presărată cu realizări și împliniri pe care nici măcar nu mi le-am imaginat. Sunt de asemenea conștientă că, dramele pe care mi-le creez sunt de multe ori abstracte, superficiale, inutile și absurde. Deși știu asta, nu mă pot debarasa de acest obicei, de-a crea și-a purta cu mine durere.  Nu știu cum să mă redresez, cum să mă întorc pe drumul normal, pentru ca nu am fost de fapt niciodată pe el. Nu cunosc un alt stil de viață.

Dramele mele s-au născut în copilărie, sub loviturile administrate de părinți, în mod regulat, de obicei după o stare de iubire și euforie. Așa că, m-am obișnuit cu permanenta nevoie de a fi pedepsita, de a suferi ritmic și sigur, chinul cel mai mare fiind administrarea imediată a durerii după clipele de bucurie și fericire. Când bătăile au încetat, dramele au continuat cu abuzul verbal sub formă de critică necontenită, umilire, înjosire, mustrare și chestionarea permanenta a gândirii și deciziilor mele. În timp, am pus distanță fizică între mine și părinți, viețile noastre urmând un alt curs. Am crezut că am scăpat de abuz, doar ca să aflu ulterior că-l retrăiesc din nou, dar sub altă formă. Din copilul abuzat de părinți, în copilărie, am devenit la maturitate, adult abuzat de partener.

Din fragedă copilărie am dezvoltat crize de plâns, de obicei după administrarea unei bătăi. Mă dorea atât de mult nedreptatea care mi-se făcea și frustrarea neputinței, că începeam să mă rănesc singură. În mintea mea mică meritam mai multă durere, deoarece eram prea slabă și permiteam ca răul să mi-se întâmple, deoarece greșisem. Crizele de plâns se opreau după ce mă legănam cu tot corpul sau doar cu capul, până mă lua amețeala. Crescând, am crezut că am îngropat acele momente de durere și umilință în trecutul meu, alegând să șterg o parte dintre acele amintiri. Au ieșit însă la suprafață, mai nemiloase ca niciodată, pe când mă așteptam mai puțin. Adultă fiind, am început să mă leagăn din nou. În timpul unei astfel de crize, mi-am dat seama că ceva este total greșit în căsnicia mea, daca soțul (alesul, ocrotitorul și marea mea dragoste), reușește să-mi provoace aceeași stări de nesiguranță și frică, pe care le-am trăit în copilăria mea abuzivă. Acesta a fost pentru mine factorul declanșator, ca să mă mobilizez și să ies din căsnicie. M-am gândit la modul serios că dacă voi mai continua așa, voi sfârși într-un spital de nebuni sau cu capul zdrobit de pietrele din grădină. Durerea m-a motivat să-mi fac un plan strategic de evacuare din relație, inspirându-mi dorința de luptă, mai ales în momentele în care am fost atacată. Ca să supraviețuiesc, m-am întors la instinctele primare.

Acum, la câțiva ani distanță, nu mai am crize de plâns potolite cu legănat, însă duc cu mine o nevoie regulată de urcuș și coborâș, o necesitate de pedeapsă permanentă, după fiecare moment de euforie. Și cum nu-i mai am pe călăii mei prin prejmă, ca să mă pedepsească, o fac singură. Mă mutilez solitar din nevoia de a-mi echilibra viata și pentru că mi-o frică teribilă să fiu pur și simplu fericită, în siguranță, eliberată de critici, judecății, alți oameni, așteptările altora și mai ales de frica mea!