Din ciclul lucrurilor pe care le știm, dar alegem să le ignorăm cu succes

O colegă care lucrează pe un proiect cu un model, ne-a confirmat încă odată că, oricât de frumoasă ar fi fata, retușul face toți banii. Realitatea este că tot ce vedem în reclame și postere nu-i real, este retușat și Photoshop-at și schimbat radical. Majoritatea gagicilor pe care le vedem în postere nu există în realitate, pentru că sunt atât de modificate încât nici ele nu se mai recunosc. În Photoshop dintr-o felie de pizza se scoate o gagică sexy.

 

Într-o ofertă de job pentru export, scriu șmecherii politic corecți ”încurajăm persoanele cu certificat de handicap să aplice”. Exact, parcă și văd cum ar fi fericită firma să trimită la sclavagism pe la târguri și întâlniri de afaceri în străinătate o persoană cu handicap, numai bună să alerge după avioane și să facă nopți albe pe alte continente. Mă lași! Anunțul corect ar fi trebuit să sune așa: dacă ești sănătos mintal și încă motivat de nevoie ca să o arzi în workaholism, cu un aspect estetic, că nu vrem să băgăm clienți în sperieți, bine îmbrăcat, că se cere, și mai ales apt fizic ca să dormi câte 4 ore pe noapte în delegații, de preferință prin aeroporturi și taxiuri, în stare să iei zboruri în miez de noapte ca să mai economisim la camere de hotel și foarte capabil de stat 12 ore în picioare (pe tocuri, dacă ești întâmplător de gen feminin) la târguri, aplică cu încredere. Te luăm! Dacă mai ai și un certificat de handicapat pe lângă aceste abilități, ar fi perfect, că mai reducem din taxe. Te luăm la pătrat!

Tot în aceeași ofertă, ca și în multe altele, la beneficii este scris frumos: instrumente necesare muncii. De parcă ar da angajatului de-a moaca mobil și laptopul, nu ca să tragi la jug pentru ei. Mie nici nu-mi trebuie beneficiile respective, le pot păstra. Cu plăcere le schimb pentru un telefon staționar, un pix și o foaie, pe același salariu desigur și performanțe adaptate posibilităților firmei.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.

Idioții sclipitori

Îmi miros parfumul rasist, botezat după faimoasa influenceră rasistă de la care l-am primit cadou, și realizez că-mi place mireasmă asta arabă, puternică, înțepătoare și indiscretă. Se apropie mijlocul nopții și mă relaxez scriind aceste rânduri pe muzica lui Michael, după un email foarte politicos trimis unei idioate sclipitoare.

Idioții sclipitorii sunt slăbiciunea mea, provocându-mi cele mai primitive și violente reacții, pe care le stăpânesc cu toată silința și forța. Idioții sclipitori sunt genul acela cu care vorbești, le explici, ei confirmă că înțeleg și fac mai apoi totul pe dos. Marele mister, în cazul lor, este pentru mine dacă fac totul pe dos pentru că uită, în ciuda notițelor pe care și-le iau, sau pentru că, nu au înțeles de la început, deși de multe ori la finalul unor  întâlniri, îi rog pe ei să repete ce au de făcut. Cumva mai anticipez un motiv al comportamentului lor deplasat, ce speculez că ține de faptul că nu prea fac nimic, iar livrarea unei munci de rahat este de fapt o formă de livrare pe care ei o găsesc acceptabilă, ca și colegii ăia de la școală care luat permanent note de trecere și nu erau de fapt buni niciodată la nimic.

E plin de idioți din ăștia sclipitori prin mai toate firmele mai măricele, în poziții relativ bunicele și să  mă întreb des, cum au ajuns oamenii respectivi acolo. Adică, chiar nu-i vede nimeni sau pur și simplu este o nevoie atât de acută de umplutură, că nimeni nu mai stă să se gândească la capacitățile lor, iar moliciunea cu care se înconjoară e ușor calificată ca și stabilitate. Idioții ăștia inofensivi, dar foarte dăunători sunt cei care organizează întâlniri, unde să se decidă pe cine se invită data viitoare la întâlnire. Sunt oamenii mereu ocupați, care pentru mutatul unui pix au nevoie de un email și de două aprobări. În mod ironic, când eram la facultate/doctorat și întâlneam astfel de idioți, că și pe acolo mișună cu din ăștia, tânjeam după mediul privat, unde eram convinsă că nu ține nimeni pe statul de plată astfel de specimene. Câtă naivitate. În fond, unde merg oare, toți colegii ăia mediocrii din facultate, care-și copiau examenele sau le luau cu note de trecere? Bănuiesc că-i înghite și pe ei câmpul muncii pe undeva, și cum aici studiile și poziția în muncă sunt mai corelate, cineva, pe undeva, trebuie să-i angajeze și pe ei ca proiect manager sau undeva pe la marketing?

Câteodată mă întreb dacă inteligența primară este un blestem sau un dar. Țin minte un tip foarte deștept, cu care lucram pe vremuri la un birou senatorial, și care spunea mereu că și-ar fi dorit să se fi născut prost și cu tupeu, căci i-ar fi fost mult mai ușor în viață. Între timp omul a terminat două doctorate și mă întreb oare ce o face acum?

Cât de dezamăgitoar este aceast subiect?

M-am întors acasă după o zi plină la muncă, în care am speculat un pic pe o situație creată de niște circumstanțe favorabile. Am mai purtat o discuție despre un proiect adițional, un al doilea job care mi-a fost propus și pe care mă gândesc să-l accept, și o potențială propunere de afaceri, un fel de al treilea job, care îmi va fi prezentată în zilele următoare. M-am simțit grozav în lumina noilor perspective de dezvoltare profesională și a noilor posibilități de câștig financiar. E grozav să fii apreciat și să ți-se propună să participi la proiecte, să te caute munca în loc să o cauți tu pe ea, dar și mai grozav este maturitatea mea profesională, care cu încetul își face loc în abordarea mea. Am o abordare mult mai matură, mai amplă, mai strategică și managerială pe ansamblu a problemelor. Țelul meu este să devin director de export până împlinesc 40 de ani la o firma buna. Este realizabil, am și refuzat deja astfel de oferte, pentru că veneau de la companii prea mici și controlate direct de proprietar, iar în astfel de afaceri nu mai vreau să mă bag, fiind riscant și contraproductiv. Încerc să fructific cariera mea profesională și mă concentrez pe țeluri precise, pe îmbunătățiri și pe alinierea veniturilor mele la nivelul de trai pe care mi-l doresc.

Cu planurile respective în minte, m-am întâlnit după-masă cu o prietenă, care tocmai și-a schimbat locul de muncă. Lucrează pentru o firmă, la care fusesem și eu la interviu mai de mult (pentru o altă poziție, pe care până la urmă nu au mai angajat pe nimeni) și este foarte mulțumită. I-am mărturisit că, și mie mi-a plăcut firma respectivă, și chiar dacă poziția nu era pentru mine interesantă, s-a meritat să merg la interviu, ca să cunosc oamenii respectivi și să am contact cu modul lor de gândire. Anterior, lucrase o lună pentru o altă firmă la care fusesem la interviu. Acolo eu am aplicat pentru poziția de manager a departamentului de export, poziție care ma interesa, dar firma era dezastru. Interviul la firma cu pricina mi-a lăsat o impresie foarte proastă prin agresivitatea directorului față de mine vs. simpatia proprietarului. Am discutat cu ea impresiile mele despre situația firmei, adunate in vreo oră de discuții, iar ea mi-a confirmat exact aceleași lucruri, trăite pe piele ei o lună de zile.

Am abordat și alte subiecte, petrecând o după amiază foarte plăcută împreună, plimbându-ne pe lângă plajă și oprindu-ne la o ciocolată caldă pe o terasa.

M-am întors acasă plină de energie, bucuroasă de succesul prietenei mele și privind cu încredere spre realizarea planurilor mele, doar ca să citesc într-un comentariu pe blog, din nou despre statutul meu amoros și raportarea mea față de un potențial partener în viața privată.

Oau, cât de dezamăgitor poate să fie acest subiect? 😦

Momentan nu sunt implicată în nici o relație. De un an sunt singură, de câteva luni sunt disponibilă, mi-e bine, sunt fericită și am alte lucruri mai importante de făcut momentan, decât să mă gândesc la compromisurile pe care le-aș face în speranța unui cuplărai cu un eventual partener amoros.

Smerenia

Profesional eu am o poziție de middle management. Sunt undeva în linia a doua, după directorul firmei și directori de departamente, fără oameni în directă subordine, dar cu departamente și oameni din alte departamente ce primesc sarcini de la mine, sarcini pe care eu trebuie să le schițez, să le comisionez, să le verific și să le evaluez. Strategic lucrez cu anumite piețe și direct cu clienții, dar după cum am mai spus, firma e poloneză și cu bugetul, și cu mentalitatea. De aceea trăiesc în scenariul clasic al firmelor poloneze, pe o poziție mult sub capacitatea mea, dar nu am unde să trag firma după mine, pentru că nici nu mă plătesc să fac asta și nici nu-mi cer asta, limitarăți de propriile lor posibilități. De ceva timp nu mai învăț nimic nou pe aici, decât tactici de manipulare și negociere de la clienți, la modul hard-core, când îmi trag câte o plasă, mai ales arabii, pe care am început să-i vânez deja eu. Lucrez foarte puțin cu Europa, unde am parte doar de firme din astea wannabe și mult prea puțin cu America, unde potențialul este mai mare, dar oferta nu-i ajustată. Încerc să o ajustez, dar merge anevoios, că nu toți au pe aici chef de muncă. Și cum ziceam, stau pe loc, punând umărul la schimbări minore pentru mine, cu impact major pentru sedentari.

De ceva mai mult timp îmi caut alt loc de muncă, în primul rând mai bine plătit, în al doilea rând pe o poziție mai complexă și de preferință într-o firmă mai mare, mai modernă, mai internațională. Nu mă grăbesc să schimb locul de muncă, cu orice preț, pentru că nu câștig rău raportat la unde locuiesc, călătoresc prin lume destul de des, am o poziție stabilă  în firmă și îmi pot face munca cu multă rupere și aceleași efecte. Vreau să schimb pentru că îmi doresc să câștig mai mult, ca să-mi îndeplinesc anumite planuri și vise, și pentru că vreau să mă dezvolt profesional și personal. Nu simt că mi-am atins potențialul și acesta este un moment corect să trec la următoare etapă de învățare.

Cu motivațiile de mai sus m-am tot dus la diverse interviuri în ultimul an. La început am avut o atitudine total greșită, nu am înțeles pozițiile la care aplicam și nu reușeam să mă conectez corect la oamenii ce stăteau în fața mea. Uitasem cum trebuie să mă vând și aplicând la poziții superioare, nu știam din ce poziție negociez. M-am reevaluat și am început să bifez interviurile cu brio la ceea ce ofeream eu, dar nu și la ceea ce ceream. Pentru că, ceream prea puțin. La un interviu chiar mi-au râs ăia în față că, doar atât vreau, dar s-au plâns ca niște curve ieftine când le-am zis că mașina e obligatorie în pachet. Patroni polonezi. A urmat ajustarea cerințelor și a modului lor de prezentare, pentru că dacă nu eram eu convinsă că merit de 3x mai mult decât fac acum, nu aveam cum să-i conving pe alții să-mi dea banii ăștia.

Acum sunt în faza de smerenie. Am bifat interviul, am cerut banii și acum urmează proba de foc, care să stabilească dacă sunt suficient de bună, matură și înțeleptă, ca să mă alătur lor. Și … m-a lovit umilința. Nu-i un sentiment pe care-l experimentez prea des, printre altele si datorita faptului că stau de ceva timp în mediul meu, explorat, analizat și dobândit deja. M-a lovit și frica, realizând așteptările (milioanele ce trebuie făcute), povara (oamenii care trebuie coordonați), responsabilitatea (de a nu dezamăgi) și proba (convingerea mea si a celorlalți că merit acel loc). Peste astea am turnat lipsa mea de experiență și cunoaștere în domeniul respectiv (căci schimb domeniul), care sunt normale atunci când se fac lucruri noi și care se compensează cu entuziasm. Entuziasmul în cazul meu este puțin terfelit, după ce m-am entuziasmat deja prea mult și prea în vând la locul de muncă, curent. O parte din îndoiala mea se datorează și mediului căruia vreau să aparțin, practic trecând de la o poziție de middle management la una de top management. Știu că oamenii nu sunt extraordinar de inteligenți în top management, dar nu-i chiar așa ușor să aderi la clubul lor.

M-a lovit anxietatea

Am refuzat din start un job. De fapt, nici nu au apucat aia sa mi-l propună, că eu i-am și întrebat direct, cat îmi pot oferi. Că dacă, răspunsul lor e satisfăcător, atunci îmi iau o zi liberă de la muncă și mă prezint in timpul zilei, pe la amiază, când și cum vor pulele lor la interviu. Mi-a băgat jerpelita de HR-istă duma că, nu îmi poate zice cât îmi dau, să o creadă mă-sa, dar să îi zic eu cât vreau, și îmi zice ea dacă îmi dau sau nu. Și i-am zis. M-a sunat după câteva ore să îmi spună că nu pot da atât, așa că i-am urat mult succes, și printre texte că poate altă dată eu i-am zis că și poate pentru o altă poziție.

Jobul era exact ceea ce am acum, un căcat de middle management, cu un șef probabil beșicos, care nu are chef de nimic și țeluri greu de accesat, cel puțin în primul an. Am mai văzut eu țepe din astea, când te angajează ăia pe piețe strategice, gen Rusia și îți cade rubla în pizdă, iar tu trebuie să faci target-ul, fără să reduci prețurile, că marja frate. Sectorul mai nașpa, jucării (dar nu pentru adulți – dezamăgire), iar țările de lucru Balcanice + Turcia, cu Grecia in pole position. Deci mult succes, la cum le merge economia la greci de ceva ani, bănuiesc că numai jucării de boraci vor să cumpere. Așa că aveam șanse să îmi fac target-ul la Paștele cailor, cel puțin la început.

Nu îmi pare rău că i-am refuzat, așa din prima, fără confirmarea că mă vreau și fără două zile de concediu pierdute aiurea, dar după ce le-am dat cu poate altă dată și pe un alt pot (băteam la ăla de manager al departamentului), m-a lovit anxietatea.

Am eu problema asta cu anxietatea, de fiecare dată când refuz ceva, când las o potențială ocazie să-mi scape, indiferent dacă e bună sau rea. Când nu reușesc să o fructific ceva, mă apucă o stare de neliniște, că poate am arătat ceva cu valoros, deși am înțeles în timp că, sunt „ocazii” pe care trebuie să le lași. Sunt oportunități, din care nu am ce să fructific, consumându-mi doar timpul degeaba. Pierdere de vreme, în loc să ma concentrez pe țelul corect. Aceeași fază o aveam și la clienți, tratându-i pe toți la fel, cu aceeași seriozitate și angajament, până am realizat că sunt unii care doar îmi sug timpul de-a moaca (Pareto law, baby), și am început să fac ajustări. Efectele au apărut imediat, cu multe emailuri necitite și vânzări peste plan.

Din păcate, anxietatea în situațiile critice, e sentimentul oamenilor care vor să facă lucruri mari, dar își pierd timpul cu lucrurile mici. Un fel de auto sabotaj, când în loc să ai în față țelul, mistrețul gras și gustos, privești prea mult în părți, după ciuperci, că merg de o zeamă lungă. Duc anxietatea asta cu mine din România, de pe vremea când am crescut și mi-au tatuat părinții în oase filosofia populară că, munca se găsește greu și oamenii ar munci, dar nu au unde, cică fuge omul după muncă, dar numai nu o prinde. Au uitat să menționeze și capacitățile limitate de înțelegere, respectiv productivitate, a celor indezirabili de către muncă, iar când m-am prins eu cum stau lucrurile în realitate, a fost destul de târziu. Eram deja marcată. În anii recenți am început să depun eforturi consistente ca să îmi schimb abordarea, și deși unele decizii sunt tot mai logice, anxietatea le marchează câteodată cu un sentiment de nesiguranța, frică sau vină.

Încă o întalnire – zgărcomanul

markus-spiske-IWG2lp7tKBw-unsplash

Photo by Markus Spiske on Unsplash

Întâlnirile mele de pe Tinder seamănă tot mai mult cu interviurile pentru un loc de muncă, doar că se desfășoară într-un cadru mai colorat și mai puțin restrictiv. În loc de apa plată se servește Aperol Spritz, iar poziția jobului care-i negociată este luată de poziția corpului, dedesubt sau deasupra, dacă negocierea se încheie pozitiv. De la prima întâlnire, când am probat vreo trei rochii înainte să mă decid cum mă îmbrac, am evoluat de la rolul de aplicant, la cel de angajator. Un angajator atât de ocupat, încă la ultima întâlnire nici nu m-am obosit să mă schimb din uniforma de la serviciu, mergând direct de la jobul plătit, la jobul voluntar, unde-mi pierd vremea cu toți ciudații.

Pe Tinder se numea Future, în realitate am uitat cum îl chema, deși s-a prezentat, dar memoria foarte selectiva a ales să nu-l rețină. Când l-am întrebat despre el, mi-a răspuns că erau scrise pe Tinder la profil detaliile lui. Mi-am amintit că într-adevăr avea o poză cu un text lung și care părea plictisitor, așa că m-am abținut de la a-l citi, ignorându-l, cum fac de obicei cu textele lungi în poloneză. Ulterior, după întâlnire, am văzut că textul începea cu „Despre mine” și se termina cu „…dacă ai un intelect peste medie, aș fi bucuros sa te cunosc:)”. Lol! Am improvizat pe moment și i-am răspuns că mi-ar face mare plăcere să-mi spună despre alte lucruri care-l caracterizează și pe care nu le-a scris la profil. S-a legat conversația și am ajuns repede la punctul în care eu i-am spus că nu sunt poloneză:

El: ”Știu deja.”

Eu: ”Probabil ți-ai dat seama după felul în care vorbesc…” (cu greșeli de conjugare)

El: ”Cu câți tipi vorbești în același timp pe Tinder?”

Eu: ”Păi, cu doi. De ce mă întrebi?”

El: ”Pentru că mi-ai spus pe Tinder că nu ești poloneză.”

Eu: am râs, căci ce era să fac, când am fost prinsă cu mâța în sac. M-am amuzat singură de ironia situației, găsind foarte nostimă ironia, când un tip cu fața de țăran onest polonez, ușor complexat de propriul intelect și proprietar de fabrică producătoare de folie cu bule de aer, m-a prins când îl abuream la greu, ușor pilită. Mi-a câștigat respectul și am continuat conversația cu el, încercând să-mi rețin aroganța și să-l tratez mai cu seriozitate. Am rezistat în companie lui cu brio o ora și jumătate. Am numărat minutele pe ceasul la care mă uitam regulat, căci era plasat pe peretele restaurantului, fix deasupra capului lui.

Tipul și-a dat calificativul singur la doua faze și deși, am trecut peste faptul că era scorpion, o zodie nepotrivită mie, nu am putut trece peste alt fapt, și anume că-i mega zgârcoman. Prima fază s-a întâmplat după ce ne-am terminat consumația, iar când a venit chelnerița să ne întrebe dacă mai dorim ceva, el i-a răspuns rapid că „nu mai dorim nimic”, după care s-a uitat boticos la mine în ochi și m-a întrebat dacă mai doresc ceva. A doua fază a fost când mi-a spus că el plătește, deși eu intenționam să-mi plătesc singură consumația, ca mai apoi să caute lung în portofel după cash, cu o durere acută la inimă.