la cules de experințe, gânduri și păreri
Timpul in Amman are o altă numărătoare. Mă sună în urmă cu 30 de minute să-mi spună că mă ia de la hotel în zece-cinsprăzece minute. Îi scriu acum un minut să-l anunț că-l aștept in lobby. Îmi răspunde că sosește in 10 minute. Deci, cu siguranță ne întâlnim într-o oră 😅.
Rochia verde cumpărată din Berlin este excelentă pentru aeroport: comodă, caldă, cu mâneci lungi și dintr-un material elastic.
Aseară mi-am făcut două sandviciuri pentru zbor și mi-am pus trei banane in geantă. De câțiva ani, Lufthansa are mâncare foarte proastă pe cursele scurte, sandviciuri fără gust, după care am avut dureri de stomac, ori ștrudel cu zahăr și zahăr pentru trezire la prima oră.
Am așteptat mai mult decât de obicei la îmbarcare, observând prin geamul avionului un pasager deja așezat, care tocmai primea o pernă. Din profil semăna cu promotorul meu, însă era imposibil ca universitatea să aibă dare de mână la prima clasă și acces la transport special. Când am trecut pe lângă el, l-am recunoscut pe Lech Wałęsa. Din moment ce aeroportul poarta numele lui, bănuiesc că-i standard să primească tratament preferențial.
Previzibilă, și ca să evit coada de data trecută, am cumpărat The Economist din chioșcul de la intrarea în aeroport. Răsfoind-o am găsit câteva articole despre Orientul Mijlociu, cu care am să-mi încep cel mai probabil lectura. Am observat că-i foarte util să ai o vagă cunoaștere a problemelor generale și de moment, din țara sau zona în care călătorești. Mai ales când ai un client nou, ajută foarte mult să ai material de small talk, altceva decât frumusețile naturale ale țării, mai ales în business, unde toți au opinii politice.
Ungaria își face reclamă în Lufthansa magazine foarte inteligent. Printr-un mini ghid, pe care să-l iei cu tine când vizitezi țara, te invită să deguști mâncare de autor și vinuri din toate regiunile, să te bucuri de băile termale și să calci pe urmele lui Sisi.
Mă pregătesc de Iordania. Ultima dată am fost acum doi ani. Vremea va fi chiar plăcută, 25 si 12 grade. Va fi un in-out, cu două zile prin aeroporturi și lipsă de somn. Aterizăm în Amman pe Queen Alia, un aeroport nou, spațios și curat. Singurul impediment va fi statul după viză, care data trecută ne-a luat vreo două ore, în miez de noapte.
Ar fi trebuit să-mi încep probioticele, dar am uitat, căci data trecută am făcut o criză urâtă, după ce am mâncat de la un local stradal un fel de ștrudel. M-am simțit atât de rău fizic, că în aeroport, după ce m-am dezorientat total, am ajuns să mă plimb cu fundul pe scările rulante. Arătam ca un homeless de aeroport, cu valiza de mână după mine. Am primit atunci o doză mixtă de medicamente contradictorii, sau așa mi s-a spus, unele pentru diaree și celelalte pentru constipație. Nu am protestat, căci nu aveam putere, am luat ce mi s-a dat cu încredere și fără posibilitatea de a verifica, căci oricum nu puteam citi arabă. În următoarele două zile am mâncat doar pita și am băut doar apă, meniu pe care l-am găsit cel mai delicios și mai ales comestibil, la toate restaurantele selecte pe la care am umblat. La unul mi s-a pus in față accidental, o farfurie de cartofi prăjiți, stropiți cu brânză și trufe. Nici până atunci nu-mi plăceau trufele, dar după faza asta am oroare la mirosul lor.
Între timp, mi-a trimis clientul agenda călătoriei în care, pe lângă vizitele de curtoazie la oameni bogați și influenți local, a introdus și un program de divertisment, team building cum se spune, adică team-ul nostru cu al lor. S-a gândit să ne facă o surpriză și să ne ducă la Al-Maghtas, dar cum am fost deja cu clientul anterior, i-am sugerat să schimbăm. Eu aș fi mers la Petra, dar cum șeful a fost deja, cade din discuție. Asta e, când am să fiu eu șefă, am să stabilesc eu itinerarul. Până atunci, trebuie să mă împachetez, și ca de obicei, nu prea am chef.
M-am întors cu energie de la Berlin, înțelegând tot mai bine cine sunt, cine vreau să fiu și ceea ce îmi doresc. Nu am prea avut timp să meditez la viață, căci de dimineață m-au așteptat comenzile, planul de vânzări și următoarele bilete de avion. Călătoresc mult și îmi place. Mă relaxează. Îmi oferă alte perspective, văd lumea cu alți ochi și experimentez lucruri noi. De fiecare dată când ies din cutia mea de confort învăț ceva nou, înțeleg despre mine lucruri și mă formez pentru viitor. Și călătoriile nasole sunt experiențe, pentru că știu ceea ce nu-mi doresc, motivându-mă să merg înainte pe drumul meu. Oamenii care călătoresc mult au o altă viziune asupra vieții, a dorințelor și nevoilor. Am și momente în care mă simt dezrădăcinată, pierdută prin lume, fără un cuib al meu, și totuși fiecare întâlnire cu noul îmi aduce bucurie, în timp ce stagnarea mă deprimă. Călătorind mă regăsesc, sunt curajoasă, creativă și eficientă. Stând pe loc mă pierd pe mine, iau în brațe frica și sunt neproductivă. Încă îmi caut potențialul pentru că știu că sunt departe de el și locurile noi pe care explorez îmi oferă exact asta, răspunsul la căutări.
Dar, când am deschis pașaportul, am observat că-i expirat. Expirase în aprilie. Am sa-l schimb când merg data viitoare in România, caci cu ambasada nu vreau sa ma complic – timp și cost la supra preț. Dar e important sa se voteze, s-ar putea schimba cât de cât ceva, deși lucrurile în ansamblu și în esența nu se vor schimba. Schimbare majora ține de fiecare in parte, de educație și de generații.
Am pornit înspre Berlin cu mintea plină, într-un compartiment aproape gol, traversând îngândurată câmpiile Poloniei. Duceam cu mine povara obositoare a câtorva zile în compania unor poloneze grețos de invidioase și proaspetele amintiri ale țării de origine, dezamăgitoare și dezumanizantă.
Am ajuns la Berlin într-o după-amiază însorită și friguroasă, cu un tren întârziat. Până s-au întors gazdele mele acasă am luat la pas zona lor de rezidență, plimbându-mă fără hartă pe străzile liniștite și trotuarele înfrunzite ale orașului. Încă mă mai surprinde aerul polonez al Berlinului, cu apartamente cutie de chibrituri, strategic amplasate în blocuri comuniste înalte. În puținele și friguroasele ore pe care le-am avut la dispoziție am explorat cu răbdare și prea multe gânduri toată zona de la Ostbahnhof până la Berghain. M-am întors să gătesc gazdelor mele și ne-am petrecut seara la discuții filosofico-creative, dezvoltate pe o bază româno-rusească și îmbunătățite cu experiențe poloneze, nemțești, portugheze, spaniole și elvețiene.
A doua zi am petrecut-o în cafenele și magazinele din Mitte în stil posh, verificând concep stores, achiziționând haine extravagante pe stil berlinez și accesorii vesele. Berlinul a fost neprimitor, deși cu soare, la cele 5 grade pe care le-a arătat termometrul am înghețat explorând orașul la pas. Seara, după un vin roșu sec și bun am adormit buștean. Sâmbătă am vizitat cartierul turcesc, unde am fost la cumpărături cu gazdele mele berlineze. Ei și-au făcut plinul cu fructe și legume proaspete pe care le-am achiziționat la jumătate de preț (mult mai ieftine decât în Polonia), iar eu mi-am cumpărat brânză telemea (sper, că nu am reușit prea bine să înțeleg ce era scris în turcește pe cutii) și halva. Spre seară, după ce am învățat să gătesc cartofi dulci de la gazdele mele, ne-am plimbat pe străzile berlineze din partea de est prin buticuri originale și cafenele boho. Am băut vin fiert, ne-am cumpărat bijuterii și am decis să ne întoarcem devreme acasă, ca să mergem a doua zi în Berghain. Doar că, nu am mai ajuns în club.
Am prins din nou o perioadă din asta în care sunt curtată asiduu de mai mulți bărbați de odată, purtați pe aripile amorului în direcția mea. Arhitectul, care de când ne-am întâlnit mă bombardează cu mesaje despre următoare întâlnire, iar aseară, pe când călca haine, un pic sătul de faptul că mereu sunt indisponibilă, ba plecată, ba cu fiică-mea, mi-a scris că nu-i ușor să-ți dai întâlnire cu mine. M-aș fi întâlnit instantaneu dacă s-ar fi oferit să-mi calce și mie :). Mecanicul, care după o săptămână de liniște completă, în care a procesat atracția carnală vs. ideologiile politice, a început din nou cu mesajele și telefoanele, iar mai nou mă întreabă și despre disponibilitățile din program. Oricum ne vom vedea în curând, deși poate el nu știe încă, căci trebuie să-mi schimb cauciucurile. Admiratorul meu din Orientul Mijlociu, în trecere prin Europa, m-a invitat la Copenhaga. Din păcate, m-a anunțat mult prea târziu, pentru că sunt între două zboruri săptămâna aceasta și cu timpul programat pentru fiică-mea.
Am intrat pe Badoo în București din curiozitate, mai mult ca să văd ce burlaci disponibili are România în capitala ei. M-a surprins numărul mare de like-uri pe care l-am dat, observând cu plăcere că mulți bărbați români sunt chiar frumoși, cel puțin în poze. M-am like-uit și ei pe mine, așa că am început să conversăm, cu cei care mi-au scris. Eu pe Badoo nu mi-am făcut verificare pe bază de fotografie, așa că pot scrie doar celor care îmi scriu mie. Din conversații am aflat că sunt foarte frumușică, chiar adorabilă, și ne locuind în București, că sunt în afara ariei de interes pentru majoritatea potențialilor parteneri, unul dintre ei chiar urându-mi mult succes, după ce i-am spus că eram în trecere prin capitala neamului. Altul mi-a trimis o poza cu pieptul lui musculos și dezbrăcat, însoțit de mesajul ”doar asta pot”, la invitația mea de-a mă însoți în Berlin, unde mă aflam deja când mi-a scris. De la altul tot primeam (și încă primesc) buchete de flori fictive în fiecare dimineață și seară cu urările de rigoare ”Bună dimineața” și ”O seară minunată”, dar fără posibilitatea de a închega o conversație reală. Am dat și este un persan, care locuiește în București și care a recunoscut fundalul uneia dintre pozele de pe Badoo făcută în Kuwait. Se născuse acolo. Vreo trei s-au tot ținut de mine și am mai conversat pe perioada șederii la Berlin, dar în mare dilema este foarte simplă: pe cât sunt eu de deschisă să-mi găsesc jumătatea și la capătul celălalt al lumii, numai să fie cea potrivită, pe atât majoritatea jumătăților nu-și permit nici Europa.
Later edit, manele berlineze:
La cumpărături un Berlin: un top negru, o rochie verde și un vibrator roșu 😁.
Căpşunăriţa 