Nu știu cum să încep această discuție, pentru că-i spinoasă rău, și cam pe orice parte o întorci tot te înțeapă. Însă trebuie dezbătută, mai ales în Polonia.
Într-un exercițiu imaginar, am fost pusă de câteva ori în fața întrebării legate de avort, atât ca soluție contraceptivă, atunci când planurile mele și ale persoanei cu care am purces la fapte carnale, nu prevedeau complicații pe termen lung, cât și ca posibilitate medicală, în cazul în care genele ar fi luat-o pe ulei, atunci când m-am decis pentru un copil. Din fericire pentru mine, nu am avut nici un avort și din acest punct de vedere mă pot considera norocoasă, căci pe lângă durerea fizică și efectele avortului asupra corpului, procedura face mult rău psihic și sunt convinsă că, majoritatea femeilor care au făcut avort duc cu ele o durere imensă.
În timpurile noastre avortul este o alegere. Poate nu-i întotdeauna alegerea corectă, sau cea mai potrivită, ori cea mai cinstită, dar este o alegere. Este o alegere cu consecințe, dar este o alegere, o posibilitatea și o soluție. Injustă, criminală, soluția ia o viață, pentru a prezerva o alta, eliberând-o de obligațiile pe care nu vrea sau nu le poate duce.
Locuind în două culturi, ce percep avortul din perspective total diferite, am observat și dezvoltat de-a lungul timpului modificări în abordarea mea personală vizavi de avort, însă am rămas am rămas o fidelă susținătoare a ideii de alegere, pe care o văd ca una dintre cele mai prețioase drepturi acordate femeilor.
În tinerețea mea din România, am perceput avortul ca măsură contraceptivă, un act natural de obligatoriu pentru orice tânără, care nu și-a terminat studiile liceale sau universitare, pentru orice femeie singură și luată prin surprindere, ori mama cu prea mulți copii. Chiuretajul era normal, se făcea de către orice doctor și nu îi-se dădea importanță. Rușinea era să ai copilul, nu să-l avortezi, mai ales când era nedorit de lumea din jur. Fetele care alegeau să devină mame în liceu ori mamele care alegeau să mai nască încă un copil la vârstă înaintată, erau marcate în comunitate, judecate și aruncate în gheara umilinței și a respingerii sociale. Avortul era la dispoziție pe toate gardurile și pentru un pumn de bani, orice doctor curăța urmele unui făt nedorit de lumea din jur, cicatrizând rana din uterul mamei, dar provocându-i o alta în suflet.
În Polonia lumea nu s-a bucurat de atâta libertate, avortul fără motiv întemeiat (când sarcina pune în pericol viața mamei, făt bolnav sau ca urmarea a unui viol) fiind interzis, așa că multe cupluri s-au trezit unite de copii la vârste fragede, pe băncile facultății sau chiar în liceu, cazurile de copii cu copii fiind ceva natural. Odată copilul creat în pântece, s-a pus treaba de nuntă și asta a fost, în loc de sticla cu votcă, biberonul. Biserica, care a pus și pune presiune pe ilegalitatea avortului, a creat anumite adăposturi speciale pentru mame ce doreau să-și abandoneze copii. Aceeași biserică, plus câteva organizații radicale, în mare parte formate din bărbați, militează pentru eradicarea totală a avortului, chiar și în condițiile în care fătul este deteriorat ori sarcina poate duce la moartea mamei. Așa că, din când în când, în locurile publice din Polonia dau peste șezători de bărbați, de obicei in mijlocul zilei, când munca e in toi la cei care produc, așezați strategic în jurul unui stand cu postere ce prezintă publicului larg avortoni și pe Hitler. Standurile sunt echipate cu difuzoare din care urlă cu greutate ocări despre femei, avort, crimă, doctori, Polonia și Down. În Polonia avortul este în afara legii, ceva despre care nu se vorbește, o rușine, care se face pe ascuns în cabinetele medicale locale, și mai vizibil în cele din țările vecine, de-a lungul graniței. Pe lângă ilegalitatea avortului, guvernul polonez mai limitează și accesul la pilulele contraceptive, eliberându-se doar pe rețetă, ca să nu mai spun că banalele prezervative (această masturbare conform bisericii) nu se găsesc chiar la toate chioșcurile.
Personal, nu sunt pro avort ca metoda contraceptivă și cu siguranță lejeritatea și indiferența cu care am privit acestă situație pe vremea când locuiam în România, s-a schimbat după ce am avut propriul meu copil, însă nu pot fi de acord cu eliminarea sau îngrădirea acestui drept.
Căpşunăriţa 