La noi în companie a fost degradată în stilul clasic, cu un email de la CEO, o „directoriță” importantă, fiind transferată pe poziția de Business Development Manager. După ce am primit toți angajații emailul, ne-am adunat în grupuri bârfitoare, cum stă bine firmelor care se respect, să ascultăm opiniile celor mai viteji și cu gurile cele mai largi cum își dau cu părerea. Unii s-au gândit imediat să sublinieze căderea de la nivelurile înalte ale împricinatei, alții au remarcat salariul care i-a rămas la același nivel, iar eu nedumerită, l-am întrebat pe un „directoraș” din ăsta care umblă cu fofârlica, și-i și place, ce însemnă Business Development Manager în corporația noastră pe stil polonez tradițional. El s-a uitat la mine cu o privire șmecherească și mi-a răspuns cu sinceritate pură:

  ”Însemnă că are jumătate de an să-și găsească de muncă!”.

Unul dintre primele lucruri pe care l-am întrebat când ne-am întâlnit a fost dacă a votat cu PiS. Știam că par un pic  sărită, dar după faza anterioară mi-am zis să nu mă mai complic cu oamenii cu care nu o să am prea multe în comun. Mi-a zâmbit ciudat și mi-a asigurat că nu. Apoi ne-am uitat liniștiți la Jocker, pe care nu apucasem să-l văd de pe net.

Tipul, arhitect de profesie, lucrează la o firmă locală de modă destul de cunoscută, unde proiectează magazine. Moderat atractiv fizic, mai ales datorită faptului că-i mai mic de înălțime, a fost foarte interesant ca persoană, în conversații și obiceiuri. Am aflat că și lui îi place să se uite la filme de acțiune în timp ce calcă haine 😊, fiind amândoi de părere că Gemini Man ar fi un film excelent pentru un călcat de succes. Am pălăvrăgit atât de mult înainte să înceapă filmul că o doamnă ne-a atras atenția că doar noi vorbim, la care eu i-am șoptit că-i mai interesant decât reclamele. Nu m-a deranjat în timpul filmului cu întrebări idioate sau comentarii inutile, un lucru foarte de apreciat. Tipul călătorește prin lume cu munca, ca și mine, având o poziție similară la muncă și păreri foarte apropiate cu ale mele legate de comerț și consumerism. După film ne-am oprit la două cocktailuri, m-am afumat ușor și a început să-mi placă și mai mult conversația cu el. A fost cavaler, deschizându-mi toate ușile, cărând umbrele când nu a plouat și conducându-mă  frumos până acasă, unde după îmbrățișarea de rigoare, mi-a și trântit pe neașteptate un pupic pe buze. A urmat sms-ul de după, rapid și frumos. A doua zi a plecat în Croația, pe stilul meu, de unde mi-a trimis poze.

E puțin cam departe de idealul meu, dar mi-a plăcut că am avut ce vorbi cu el. Găsesc bărbații puțin inteligenți foarte neatrăgători, indiferent de condiția lor fizică. Pur și simplu nu pot tolera un idiot, oricât ar fi de frumos.

Câteodată îmi place să ascult discuții despre dezvoltare personală. Am găsit foarte multe emisiuni făcute de Oprah pe tema asta, discursuri, interviuri sau discuții, în care se dezbat astfel de subiecte. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu mulți ani în urmă, pe vremea studenției,  ce cred despre materialele respective, i-aș fi spus că-i american bullshit, pentru oamenii care nu au ce face cu viața și cu timpul, ironizându-le dilemele. Erau dilemele oamenilor care nu purtau cu ei grija zilei de mâine, o zi care pentru mine reprezenta încă o necunoscută nesigură în fiecare zi de azi. Am realizat mai târziu, după ce m-am stabilizat pe planurile de la bază, asigurându-mi o educație și situația financiară că, cu cât zona de funcționare a unei persoana este mai primitivă, cu atât are tendința să catalogheze dilemele mai complexe ale altora drept mofturi. Locuind într-o țară din Europa de Est și muncind pe un salariu ce nu-mi acoperea chiria, catalogam drept fițe dilemele oameni ce aveau deja ceea ce eu  visam și care, ajunși într-un moment al vieții lor în care îți doreau ceva mai mult, se confruntau cu noi provocări. Provocările respective erau pentru mine dispensabile, ba chiar ofensatoare. Dacă nu ar avea ăștia ce mânca, nu s-ar mai chinui cu dezvoltarea personală, ziceam moralistă.

Îmi erau dispensabile atunci, ca să ajung peste ani să înțeleg cât sunt de vii și apăsătoare, cum am nevoie să le depășesc și eu, pentru a putea trece la un nivel următor al evoluției mele. Discrepanța aceasta a nivelurilor de gândire este ușor de observat în lupta tăcută și dură a generațiilor din țările în curs de dezvoltare. Copil al unei astfel de țări, realizez ce aberații și abstracții scot pe gură, când le vorbesc celorlalți despre practic aproape orice ce ține de viața mea și modul meu de gândire. Dilemele mele sunt mult prea abstracte. Când merg în România, vizitez o vastă categorie de oameni, fiecare cu realizările și probleme sale. Realizez atunci, observându-i, discrepanțele uriașe dintre orașe, sate și oameni, toate aparținând unei singure țări. Încerc să-i înțeleg pe fiecare în parte, acceptându-le provocările, chiar dacă sunt banale sau de mult depășite de către mine, ori încă neatinse sau îmi par abstracte.

Citeam întâmplător, în urmă cu câteva zile, despre un nou restaurant care s-a deschis în Oradea, franțuzesc și mă gândeam să întreb o prietenă căreia îi plac localurile cu mâncare bună dacă a fost deja, când mi-au căzut ochii pe primul comentariu, în care un anonim dezaproba investiția, replicând că bunică a trăit cu ceapă și slănină, și de ce ar avea nevoie orădenii de un astfel de local.  Nu poți filosofa pe stomacul gol, asta e clar. Dar, câteodată, și pe stomacul gol merită să faci și un exercițiu de imaginație, a ceea ce ar putea fi dincolo de stomacul plin.