Am început noul an pe insulă, în Koh Lanta, dansând pe plajă și admirând artificiile. Nisipul mi-a gâdilat tălpile alături de valurile Mării Andaman.
Am petrecut alături de un grup internațional, polonezi, nemți, portughezi, thailandezi, un cech și un italian, mutați pe insulă temporar, sau doar în trecere, bucură de chill-ul local, vremea bună și mâncarea delicioasă.
Un pic de chill vreau să-mi însușesc și eu în noul an, căci de la o vreme trăiesc într-o tensiune permanentă, pe care mi-o alimentez singură, în doze din ce în ce mai mari, ca un răspuns la stabilitatea pe care o am și lucrurile pozitive care se întâmplă în viața mea.
Mai am mult de săpat, de scormonit și de exersat, și cu cat scormonesc mai mult cu atât parcă sunt tot mai departe de țel.
Mai mult chill în 2024, aceasta este urarea pe care am primit-o, dorința pe care o am și atitudinea pe care vreau să mi-o însușesc 😘.
În timp ce mă delectam gustul lemnului din tacâmurile eco servite în Lot, mestecând clătitele nu prea reușite pe care le-am primit (poză mai sus, cu banana pusă preventiv de mine în bagaj), mi-am zis să mai scriu câteva rânduri cu motivele pentru care nu recomand LOT-ul.
Lot-ul era pe vremuri un fel de Lufthansa poloneză, cu stil și servicii similare. Chiar fac parte din grupa Miles&More, doar că se primesc mile mai putine la zborurile lor și nu mă miră de ce. Pe vremuri însă, polonezii nu prea au avut atâția bani să călătorească cu avionul, așa că linia lor națională s-a dovedit cam falimentară. Și pentru că nu au vrut să o piardă, din motive de mândrie națională, au început să o șicaneze, ca polonezii nepricepuți. La început au tăiat mâncarea, apoi serviciile și au început să cumpere avioane tot mai primitive și incomode. Visul lor se pare este de a oferi servicii de Ryanair la prețuri de Lufthansa. Și din păcate, încă le cam merge, și din ce văd în zborul acesta polonezii new rich le cumpără în general serviciile.
Personal m-am țăpit neplăcut cu ei de două ori până acum, deoarece zbor rar cu ei, cu excepția zborurilor interne, si cam fiecare călătorie externă a reprezentata câte o dezamagire.
Prima țeapă mi-am luat-o înspre Georgia, unde am ales Lot din motivele naționale ale fostului soț, căci Lufthansa era la același preț. Între momentul cumpărări biletului și zbor, Lot a anunțat că vor elimina mâncarea din avion, că atunci îi mânca falimentul. Doar că, la cumpărare aveau mâncarea în preț, și corect ar fi fost să o ofere, din moment ce decizia renunțării la mâncare a fost luată după ce am cumpărat biletul. Dacă știam că nu oferă mâncare, aș fi luat bilet de la Lufthansa la același preț și în alte condiții. Așa că, am mers la aeroport nepregătită și am primit un baton din Varșovia până la Tibilisi. Pe vremea aceea nu aveau încă mâncare plătită în avion😑.
A doua oară, m-am țăpit întorcându-mă din State, recent, când pe ruta Chicago-Varșovia am avut zborul la Lot si nu am putut alege altceva. Am nimerit într-un avion total nașpa, fără scaune rabatabile, cu servicii groaznice și trei filme expirate pe ecran.
Încă odată, nu recomand Lot pentru că au prețuri de linie stilată și servicii de linie ieftină. Și ca să-mi confirme spusele se deplasează un domn cu alune și cafea de cumpărat 😖 pe coridorul strâmt, după ce personalul iar a scăpat mâncarea pe pasageri.
Merg din nou în Dubai, de dat aceasta cu Lot – cea mai proastă alegere posibilă. Un avion mic pentru un zbor de peste 5 ore, condiții precare, dar prețuri mai mai ca și la Emirates. Singurul avantaj, orele de zbor. Nu am ales eu avionul, ci persoane care nu au mai fost până acum în Dubai. Oameni cu puțin timp la dispoziție ce visează cai verzi pe pereți dupa un zbor de 5 ore.
Am călătorit relativ puțin cu Lot și îi evit pe cât pot de mult. Prima țeapă într-un zbor spre Georgia, când am ales Lot în loc la Lufthansa, pe criteriul, hai să susținem Polonia. Greșeală, țăparii nu merită susținuți, indiferent de naționalitate.
Lot tocmai se restructuriza atunci și au scos mâncarea din curse, deși ea era când cumpărasem biletul, si în consecință ne-au servit cu un baton.
M-am întors în Muntenegru, într-o nouă configurație. Sunt la a treia relație cu care vizitez această țară, de data acesta pentru o perioadă mai lungă și într-o echipă cu copiii. Am găsit o țară cu peisaje frumoase, drumuri proaste, oameni hoți de turiști și mâncare tradițională slabă, carne cu pâine și grăsime fără gust.
Ca și data trecută, și de data asta am luat-o la plimbare de una singură cu telefonul în mână și ochii în lacrimi ca să-mi scriu păsurile. Cinci ani mai târziu, nu mai joc rolul amantei ofticate pe telefoanele de la soție, ci rolul soției neoficiale ofticată pe viața de familie.
Sunt obosită. Muncesc mult de câteva luni, de când am primit o mică mărire de salariu și un titlu mai pompos. Muncesc pentru afirmare, posibilități și carieră, dar simt în mine că muncesc mult pentru alții și atât. Învăț să fiu la un alt nivel, dar nu știu dacă nivelul acesta-i atât de atrăgător, încât să merite toate sacrificiile pe care le necesită.
Beau mai mult, mă pilesc de fiecare dată când simt nevoia să fiu invizibilă, să mă detașez și să nu-mi mai pese. Iau totul cu vin, deciziile grele, realitatea nedreptă sau angajamentele pe sub masă, ca femeile de afaceri ce concurează cu bărbații, ce iau totul cu amanta. Nevoia de fugă este tot mai prezentă în mine, tot mai apăsătoare și gălăgioasă în mintea mea strivită de rutina zilnică și lipsa unui obiectiv suficient de recompensator.
Relația merge ca toate relațiile, cu doi pași înainte și unul înapoi. Pe lângă greutățile bagajului dat de copii și ceilalți părinți, pe care îi tragem după noi fără chef și cu incomoditate, mai sunt și provocările vieții de zi cu zi, în care așteptările sunt mari și dezamăgirile crunte.
Suntem într-o relație matură, mi-a trasat el, iar la obiecțiile mele a recatalogat-o conștientă, în care, conform versiunii lui o să petrecem tot restul vieții împreună, motiv pentru care ar trebui să-i accept și preiau prietenii îmbârligați cu fosta, pe care unii dintre ei încă o consideră sau o au în telefon ca și gagică-sa. Avem o relație sexuală frumoasă, declară el la beție unui amic, la câteva zile după ce am avut o discuție destul de furtunoasă, în urma dorinței lui de a-și instala OnlyFans pentru curiozitate. I-am trasat clar că-mi instalez și eu Tinderul, ca să mă uit la bărbați, dacă își pune OnlyFans, dar poate și-a pus deja. Treaba lui, eu nu am de gând să controlez telefonul ori activitatea nimănui. Toate ies la suprafață mai devreme sau mai târziu și știu din experiență că încrederea odată pierdută, nu se mai recâștigă niciodată.
Mă râcâie învinuirea, pe care mi-o servește câteodată, ca majoritatea bărbaților din viața mea de altfel, când îmi face prea multe concesiuni și el simte că pierde ceva distracție din vina mea. De la o vreme îmi servește regulat învinuiri, când îi stric distracția cu frica sau imposibilitatea mea. Iar mie mi-e tot mai frică să mă aventurez în sporturi ce îmi cer prezentă și un pic de curaj. Mă simt fragilă fizic în ultimii ani și mi-e teamă să bravez la unele sporturi mai riscante ca scufundările sau cățăratul. De curând am renunțat în ultima clipă la cannioning, pentru că era apa foarte rece, eram nesigură și un pic varză emoțional la două zile după moartea lui unchiu-meu. Am renunțat și la o scufundare, când nu am putut să-mi regulez presiunea și a început să mă doară capul de la nasul înfundat. Sunt mai fragilă, o știu, dar nu știu cum să mă repar. Insistentele lui și iritarea pe care o are după o demonstrație a mea de fragilitate, o iau întotdeauna ca pe o nevoie de libertate. Libertate pe care mă gândească la nervi să i-o dau.
Înțeleg rolul și avantajele unei relații mature, însă nu știu dacă vreau să mă definesc într-una. Ce-i drept, o relație matură am căutat și pe profilul acesta de partener m-am concentrat, dar nevoia mea de aventură emoțională, de dopamină și iubire nebună este încă vie în mine și mușcă fără de milă bucăți roase de rutină. Obosesc să fiu parteneră pentru el, și mamă câteodată, și un fel de mamă vitregă neoficială pentru fiu-său, și noră neoficială pentru taică-său și amică pentru prietenii lui, partener financiar, colegă de sport și gospodina casei. Câteodată tot ce-mi doresc este libertate și o iubire nebună, ce-ți dă frisoane și un sentiment că trebuie să mă bucur de fiecare clipă, nu că trebuie să aștept ca clipele proaste să treacă, numărând anii relației ca la un vin bun cu vechime, în definiția lui romantică a relațiilor.
Eu am nevoie de emoții intense sau poate doar indulg o imaginație nerealistă a dragostei vs familie. I-am mărturisit aseară că această configurație în care trăim este cea mai apropiată imagine de familie pe care am implementat-o vreodată, declarându-i că am nevoie de atracții mai multe, ca să fac față rutinei. Doar că atracțiile lui extreme trezesc în mine teamă și fragilitate.
El are nevoie de aventuri fizice, în timp ce eu am nevoie de aventuri emoționale.
Încotro mă duc, nici eu nu știu. Cumva sunt mai puțin dornică să fac concesii, deși frica de risc și schimbare sunt mai prezente în mine decât au fost cu câțiva ani în urmă.
În loc de încheiere nu recomand Muntenegru, deși am întâlnit ceva români pe aici. E frumos, dar țara asta trebuie să mai crească din punct de vedere al ospitalității și serviciilor ca să merite o vizită.
Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.
Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.
Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.
Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.
Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.
De ieri mă răsfăț într-un sentiment de ciudă, de nu mai pot. Am ratat festivalul Sundance din anul acesta și nu mai pot de nervi. Este primul an după pandemie când Sundance a revenit în forță, local și nu online, all-in, cum ar veni, iar eu nu sunt în acolo să vizionez filme de nișă, să petrec, să muncesc și să mă distrez alături de oamenii faini. Toți prietenii mei de la festival postează pe Facebook filme și poze din Park City, cu munți de zăpadă și voie bună, iar eu o ard în Polonia la un 1 grad C, nici cald și nici frig, pe întuneric, fără zăpadă, închisă 8 ore într-un birou cu o fereastră fără lumină, așteptând ca zgârciții ăștia de polonezi de la muncă să-mi dea un nou contract, în care sper să primesc un ciot de os în plus, că a explodat inflația și ni s-au scurs buzunarele, de la cât de bine ne-a dat-o PiS-ul (Partidul Drept și Dreptate) cu dreapta lor. Și, ca să mai pun sare pe rană, în timpul liber, după ce plec de la ”plantație”, trebuie să suport crizele de isterie ale copilului prietenului meu, care nu are chef să meargă la școală și își simulează boli pe bandă rulantă, ca să-l lase taică-sau acasă să se joace pe tabletă toată ziua.
Am fost la Sundance in 2020. Scriam atunci mai des pe blog și am povestit că o să dispar din radar pentru vreo două săptămâni în State. În timp ce unii au crezut că poate merg s-o sug la vreun burtos milionar, ei bine, am fost la Sundance, în Park City, Utah unde are loc anual festivalul creat de Robert Redford, iar Weinstein era deja la altă răcoare pe vremea aia. M-am înscris la festival și în 2019, dar am făcut aplicația nu prea convinsă, și ca tot ceea ce facem din sictir și cu îndoială, nu mi-a ieșit. În schimb în 2020 am fost determinată să merg am și am și ajuns.
Am fost voluntar la Sundance, lucrând șase ore într-un cinematograf provizoriu. Printre ture, și în timpul lor, mai ales în cea de a doua parte a festivalului, când s-au mai rărit ”patrons”, că așa se numesc clienții acolo, m-am uitat la filme de nișă. Am vizionat 15 filme în două săptămâni, am fost la petreceri, am participat la tot felul de activități și discuții despre filme (unul cu Hillary Clinton), am facut yoga, am fost la masaj, m-am plimbat printre dealuri de zăpadă prin Park City (mișto tare orașul) și am socializat. Am socializat enorm și partea asta îmi place la nebunie în State, că poți vorbi ușor cu oamenii pe stradă, că poți socializa oriunde, și nimeni nu se uită ciudat la tine, te ajută cum poate, chiar și când nu poate. Ador în State ospitalitatea și bunăvoința cu care oamenii se tratează unii pe alții. Mi-am făcut prieteni în Park City cu care țin și acum legătura, ba chiar m-a vizitat proprietarul hostelului în care am locuit anul trecut. Am cunoscut și trei români, unul la festival, care lucra și el ca și voluntar de vreo șapte ani (un tip foarte simpatic și modest, despre care aveam să aflu ulterior că are o mamă vedetă în România) și un cuplu, care m-a și invitat la ei la o super delicioasă cină, tipul lucra la hostel și tipa o firmă adiacentă cu hostelului. Ce să mai spun, super oameni. Doar cu mâncare am dus-o greu în State, mâncând ceva delicios și sănătos de 4 ori – la hostel, ceva gătit de un kurd care lucra la acolo și ne-a făcut o specialitate de la mama lui de acasă, la cina românilor, la o petrecere a voluntarilor și pe aeroport în Salt Lake, la un restaurant chinezesc.
Mi-e dor de libertatea de la Sundance, de atmosfera mișto, relaxantă și oamenii care se adună acolo și te inspiră prin atitudinea lor. M-am simțit cu adevărat liberă, fericită, fără stres sau complicații.
În 2024 nu mai ratez festivalul, because I am Sundance Baby!
Urmăresc documentarul ”Adevăruri din trecut: Parenting în epoca de aur” și mă trec fiori. A început ciudat, cu o fetiță de la spital, care povestește liniștită despre cum s-a opărit cu o găleată de apă. O simt, am fost acolo, în locul ei.
Ascult elogiile din Epoca de Aur repetate mecanic cu tovarășul și tovarășa, și mă gândesc cu tristețe la spălarea creierului practicată intens de comuniștii români. Când am fost mică, chiar am fost la un moment dat confuză, că cine sunt adevărații mei părinți, m-am întrebat, cei care mă cresc și-mi dau de mâncare, ori Ceaușescu și Elena, cei a căror nume îmi erau repetate aproape zilnic la școală și la grădiniță, cărora le aduceam elogii și a căror portrete le vedeam peste tot.
Comunismul, o nenorocire umană, care și-a lăsat o tristă amprentă asupra multor țări și generații, dar în România parcă mantia lui neagră, a lăsat în ură mai multe cadavre, printr-o duritate și lisă a umanismului, mult mai acută ă decât în alte țări vecine, din blocul sovietic.
Văd asta atât prin prisma experiențelor și trăirilor oamenilor din Polonia vs. România, prin mentalitățile și sechele cu care cu care au rămas, categoric diferite, dar și la nivel de societate, prin servilismul, corupția și teama de superiori (citat din documentar) specifice românilor vs. răzvrătirea, aroganța și combinațiile polonezilor.
Dacă documentarul a început cu o incursiune în copilăria mea, se termină cu o incursiune în lumea fiicei mele, atât de diferită de experiența mea și a multor copii din România (încă loviți, bătuți, pe care se strigă, care sunt ridiculizați și certați din frustrările părinților) și pentru care indiferent e cât de mult i-aș spune-o, te iubesc, nu se uzează niciodată.
Anul acesta am petrecut Crăciunul în noua casă. Am gătit împreună 12 feluri de mâncare de post, și după-masă, ne-am așezat alături de copii și tatăl prietenului meu la masa de Wigilia. După ce am mâncat și am deschis cadourile, ne-am făcut și o poză de grup în fața bradului, ca să o trimitem prietenilor.
”Arați foarte frumos, mi-a scris o prietenă, dar gagiul tău are cămașa necălcată”. I-am răspuns că nu a mai fost de mult taică-său pe la noi să-i calce cămășile.
“Poftim, 🤔”, a fost reacția ei. ”Taică-său îi calcă hainele, este un hobby de-a lui, îi place să facă treaba asta ca să se simtă util la pensie”, i-am explicat eu mai detaliat, asigurând-o că nu am de gând să-i calc eu cămășile.
”Dar, știi ce ți s-ar spune în România”, mi-a dat ea replica.
”Știu”, am râs, amuzată dar și întristată de patriarhatul românesc, subliniind că eu nu mă orientez după astfel de reguli și nici nu am nevoie să mă transform în menajeră pentru altcineva. Nu de aceea am mers la școală, ca să mă educ, și nu de aceea merg la muncă și câștig banii meu, pentru ca apoi să vin acasă și să fac curat după un bărbat matur și apt de muncă. În același fel ca și gagiu meu, și eu am un serviciu, un copil de crescut, gătesc și curăț în casă în limita posibilităților, cot la cot cu el, dar nu consider că este de datoria mea să-i calc cămășile sau să pun osul la treburile domestice mai mult decât el, dacă nu am chef să fac treaba asta. De parcă, când mergea la întâlnirile de pe Tinder, îi călca altcineva cămășile 🤣.
Un bărbat poată să-și calce singur cămășile, își poate găti și curăța după el (și alții), iar dacă îi trebuie o menajeră sau o femeie de serviciu, poate comanda astfel de servicii, nu este nevoie să se transforme prietena, partenera sau soția lui în gospodină. Din experiența mea, analizând la nivelul educațional și cultural al bărbaților cu care eu am intrat în contact, nu am văzut până acum nici un bărbat care să respecte sau să-și iubească mai mult o femeie pentru că-i menajera sau bucătăreasa lui, ci mai degrabă să o înșele mai la greu. Ironic, cu cât nivelul educațional al bărbaților cu care am intrat în contact era mai scăzut, cu atât pretențiile lor menajere erau mai exagerate, în schimb cei educați nu manifestau astfel de cerințe sau așteptări.
Trist însă cum în România societatea are așteptări menajere de la femei, iar ele încă se propagă din generație în generație. Nici nu trebuie să caut departe, căci frate-meu a mărturisit mai în glumă, mai în serios că doar eu am beneficiat de serviciile lui de bucătar talentat pe vremurile studenției noastre, căci de când are nevastă nu a mai dat pe la cratiță. Azi vară, la maică-mea acasă, după ce prietenul meu i-am spus că el face omleta la micul dejun, pentru că eu nu știu să gătesc, ea s-a scandalizat, întrebându-mă agresiv ”De ce te faci proastă?”, de parcă nivelul meu în bucătărie mi-ar trasa deșteptăciunea sau prostia. Știu să fac o omletă, dar nu mai vreau, iar dacă bărbatului de lângă mine îi face plăcere să gătească, cu atât mai bine. Gătește, asamblează mobila și dă cu mopul…
”Apropo, i-am zis prietenei tale că tu nu ai dat cu noul mop pe care îl avem din august?” m-a întrebat el, după ce i-am povestit de îndatoririle călcatului cămășii în societatea românească.
Umed, cald, artificial, ordonat, străin, prietenos, complicat – un oraș stat atât de diferit. Este frumos, curat și în același timp destul de complicat. Complex, mai ales multor nații ce locuiesc aici, cu oameni de toate formele și culorile, Singapore încântă, impresionează, dar și dezamăgește, în special la prețul berii 😭😅. Și la umiditatea ce tronează aici, berea-i la mare căutare.
Admir natura pe scările din jungla Vietnamului și sunt recunoscătoare pentru viața frumoasă pe care am ocazia să o experimentez. Am parcurs un lung drum și ca să ajung până aici, încununat cu multă muncă, atât în termeni financiari, ca să fac posibilă călătoria, cât și în termeni mentali, ca să mă pot bucura de ea.
Sunt într-o continuă schimbare, în transformare și în curs de relaxare mintală. Lucrez de ceva ani cu mine, ca să ies din starea primitivă de “luptă” în care m-au programat nevoile copilăriei, adolescenței și ulterior ale tinereții fragede, încercând să trec la etapa următoare, de maturizare și bucurie.
Este liniștit acest lac vietnamez, plin de pești colorați și plante de un verde intens, iar plăcerea de-al privi este extraordinară. Mă liniștesc aceste locuri din natură, atât de îndepărtate și diferite de locul meu de baștină. Curioasă viața, cum te duce departe ca să te regăsești și să te simți mai acasă, decât acolo unde ai copilărit. Sunt departe de România și atât de aproape de mine. Mă simt inspirată, sunt bucuroasă, calmă interior și fericită în mijlocul junglei vietnameze.
Ne găzduiesc aici localnici, pe care-i respectăm și-i ascultăm. Când am ajuns i-am spus lui Hung că mă ustură gâtul, putând înghiți cu greu apă după cele noua ore de zbor, mi-a pus în mână un pumn de pastile verzi, mi-a dat să iau și un antibiotic, iar în a treia zi m-am vindecat deja. L-am ascultat docilă, așa cum mănânc ceea ce alege pentru mine și experimentez ceea ce-mi sugerează. Ne mai duce el prin localuri cu miros static de murdărie, ori toalete improvizate în care apa din chiuvetă se scurge direct pe podea, dar totu-i doar parte a folclorului local și a experimentării Vietnamului. Asta nu-i țara curățeniei, dar este o țară plină de surprize, cu bogate și frumoase atracții.
Căpşunăriţa 