Marea Baltică in larg. Calm, plajă larga, vânt și valuri.
Cultura banului
După câțiva ani buni petrecuți în afara României, după mult timp de lucrat cu mine, în care m-am descotorosit parțial de unele obiceiuri, mentalități, frustrări și opinii crescute și educate în România, am înțeles că românii, în marea lor majoritate, nu au cultura banului. Românii nu știu cum să se raporteze la bani, la obținutul, păstratul și valoarea banului.
Banul este pentru români, și mai ales pentru bărbați, un motiv de frustrare, un obstacol și în același timp o baghetă magică, împlinirea tuturor viselor și mai ales ștergerea tuturor umilințelor și durerilor personale, pe care doar banul le rezolvă. Pentru că banul cumpără, pentru cei care nu-l posedă, totul, de la înfățișare, la nevoi și chiar oameni. Cei care nu au banul sunt în stare să-și vândă totul pentru el, doar să-l posede, ca mai apoi să-l schimbe pentru ceea ce în mentalitatea lor reprezintă succesul. În mod interesat am observat o corelație directă dintre aspectul fizic nemulțumitor al unui bărbat în tinerețe, ce se traduce printr-un succes relativ la femei (ceea ce hrănește o gravă frustrare) și fixarea pe bani. Cu cât bărbații pe care i-am cunoscut erau mai frumoși, cu atât fixația lor asupra banilor era mai slabă.
În mentalitatea românească nu se cunoaște valoarea banului, nu se apreciază banul, dar în același timp se invidiază și se dorește cu ardoare banul. În România societatea pe ansamblu nu are bani, are doar câțiva noi îmbogățiți, ce-și flutură lovelele prin față săracilor ca să se simtă ei mai bine cu ei. Fluturatul banilor ascunde alte grave frustrări legate de percepția și valoarea personală. Oameni care au nevoie să fluture banii știu că nu mai posedă alte argumente, iar fluturatul banilor le dă impresia că sunt mai puternici, pentru că-i pot înjosi pe alții. Doar că-i înjosesc pe alți frustrați, ca și ei. Cei rezolvați mental nu se închină la bani și în nici un caz la banii altora.
Românii nu au nici cultura banului, nu-i înțeleg valoarea și nici nu o respectă. Banul odată obținut este pentru majoritatea un ban aproape cheltuit, preferabil pe lucruri scumpe pentru că dau impresia de valoare. În cultura românească bogații sunt ”răi”, o moștenire comunistă pe care poporul cu încăpățânare o cară cu el. Ești un om rău dacă te gândești la profit sau dacă ai mentalități capitaliste, prin care vrei să-ți schimbi optimal munca în monedă. Din păcate românilor le lipsește educația financiară, singura pârghie prin care se pot egaliza veniturile.
Limbajul afacerilor în vorbirea poloneză
La noi în companie a fost degradată în stilul clasic, cu un email de la CEO, o „directoriță” importantă, fiind transferată pe poziția de Business Development Manager. După ce am primit toți angajații emailul, ne-am adunat în grupuri bârfitoare, cum stă bine firmelor care se respect, să ascultăm opiniile celor mai viteji și cu gurile cele mai largi cum își dau cu părerea. Unii s-au gândit imediat să sublinieze căderea de la nivelurile înalte ale împricinatei, alții au remarcat salariul care i-a rămas la același nivel, iar eu nedumerită, l-am întrebat pe un „directoraș” din ăsta care umblă cu fofârlica, și-i și place, ce însemnă Business Development Manager în corporația noastră pe stil polonez tradițional. El s-a uitat la mine cu o privire șmecherească și mi-a răspuns cu sinceritate pură:
”Însemnă că are jumătate de an să-și găsească de muncă!”.
Arhitectul
Unul dintre primele lucruri pe care l-am întrebat când ne-am întâlnit a fost dacă a votat cu PiS. Știam că par un pic sărită, dar după faza anterioară mi-am zis să nu mă mai complic cu oamenii cu care nu o să am prea multe în comun. Mi-a zâmbit ciudat și mi-a asigurat că nu. Apoi ne-am uitat liniștiți la Jocker, pe care nu apucasem să-l văd de pe net.
Tipul, arhitect de profesie, lucrează la o firmă locală de modă destul de cunoscută, unde proiectează magazine. Moderat atractiv fizic, mai ales datorită faptului că-i mai mic de înălțime, a fost foarte interesant ca persoană, în conversații și obiceiuri. Am aflat că și lui îi place să se uite la filme de acțiune în timp ce calcă haine 😊, fiind amândoi de părere că Gemini Man ar fi un film excelent pentru un călcat de succes. Am pălăvrăgit atât de mult înainte să înceapă filmul că o doamnă ne-a atras atenția că doar noi vorbim, la care eu i-am șoptit că-i mai interesant decât reclamele. Nu m-a deranjat în timpul filmului cu întrebări idioate sau comentarii inutile, un lucru foarte de apreciat. Tipul călătorește prin lume cu munca, ca și mine, având o poziție similară la muncă și păreri foarte apropiate cu ale mele legate de comerț și consumerism. După film ne-am oprit la două cocktailuri, m-am afumat ușor și a început să-mi placă și mai mult conversația cu el. A fost cavaler, deschizându-mi toate ușile, cărând umbrele când nu a plouat și conducându-mă frumos până acasă, unde după îmbrățișarea de rigoare, mi-a și trântit pe neașteptate un pupic pe buze. A urmat sms-ul de după, rapid și frumos. A doua zi a plecat în Croația, pe stilul meu, de unde mi-a trimis poze.
E puțin cam departe de idealul meu, dar mi-a plăcut că am avut ce vorbi cu el. Găsesc bărbații puțin inteligenți foarte neatrăgători, indiferent de condiția lor fizică. Pur și simplu nu pot tolera un idiot, oricât ar fi de frumos.
Aspectul etnic
L-am experimentat prima dată acum vreun an la plajă, când mă jucam cu fiică-mea lângă doi gagii. Unul dintre ei s-a băgat cu mine în seamă, întrebându-mă rapid dacă tăticul este prin peisaj. I-am răspuns că nu, fiind de mult divorțată, așa că a insistat să schimbăm numerele de telefon. Nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar am zis că nu strică dacă merg la o întâlnire. După ce am schimbat numerele, s-au întețit discuțiile și a reieșit că nu sunt poloneză, fapt cam evident din greșelile mele gramaticale repetate. Subit gagiul și-a pierdut interesul, văzându-și de treaba lui automat și bineînțeles că nu m-a mai sunat vreodată.
Cam la fel se întâmplă și cu KTM-istul, doar că nu etnia a jucat un rol definitoriu în povestea asta, ci faptul că sunt anti-PiS și nu împărtășesc entuziasmul naționalist polonez. KTM-istul este de fapt mecanicul la care-mi duc eu mașina la reparat. Fost polițist, și-a deschis după ce a ieșit la pensie (că aici polițiștii sau cadrele militare pot ieși la pensie după 10 ani de muncă) un service auto, unde are vreo 3-4 angajați. Și cum îmi tot duceam eu mașina la el, m-a mai observat și în fustă la un moment dat, așa că a început să pulseze cu abureli. Deși-i chel (deci nu-i pe stilul meu), i-am da apă la moară, căci este cu bun simț, fermecător și motociclist. Am stat la palavre când îmi mai luam mașina de la reparat, m-a dus odată pe motocicletă și azi s-a nimerit să ieșim la o plimbare, după o epopee a sms-elor, ca să ne cunoaștem mai bine. Și cunoașterea a mers excelent, până am ajuns la politică. Dacă în privința religiei ne-am înțeles, că l-am prins în faza de ateu, după ce fusese un catolic înfocat, la politică ne-am lovit frontal. Eu votând orice numai să nu iasă PiS, socialiști, catolici și jefuitori ai celor care muncesc și câștigă, pentru a da plevei, el că ăștia-s cei mai corecți, mai cinstiți ca alții și că ei fac dreptate. I-am și zic că mă miră atitudinea lui, pentru un om care are o afacere proprie să susțină un partid socialist până în măduva oaselor. Și ca să adaug sare peste rană, nu am împărtășit entuziasmul lui pentru Polonia și mândria polonezilor de a locui în țara lor, spunându-i direct că eu locuiesc aici mai mult de nevoie, decât de voie și că mâine m-aș căra pe un alt tărâm, dacă nu ar fi fiică-mea în cărți.
Lovit în orgoliul polonez, m-a întrebat la despărțire, după îmbrățișarea de rigoare, dacă știu că are prietenă. Normal că știam, doar nu uitasem povestea vieții lui, doi copii cu două femei, urmate de o gagică dusă cu pluta, dar care i-a dat emoții și adrenalină, înlocuită cu actuala prietenă, pe care singur a descris-o ca un șoricel gri (în poloneză se spune șoricel gri unei fete sau femei liniștite sau modeste, destul de timidă, care nu se îmbracă sfidător sau nu iese în evidență din mulțime). Doar el uitase de ea, când se invita insistent și repetat la mine acasă, ba la cină, ba la micul dejun.
Știam că nu-i material de făcut casă cu el, mai ales când omul stă în chirie și trage din greu să plătească două pensii alimentare, dar mi-a plăcut modul galant în care m-a abordat și l-am încurajat să continue, să văd măcar până unde ajunge. La un moment dat mă gândeam să-l folosesc de un futai rapid (știu ce mi-am propus, dar am și eu momentele mele de slăbiciune), dar pe urmă mi-am zis că nu-i bine să amestec afacerile cu plăcerea, mai ales că service-ul lui auto este foarte aproape de casa mea și convenabil, așa că mi-am pus moaca de fată serioasă, ce se lasă curtată discret.
Știu că ai prietenă, i-am răspuns, de aia nu te invit la mine acasă. L-am încurajat totuși să mă mai caute … 😉 și cu tupeu am să-i cer un discont la următoare reparare.
Se anunță un weekend interesant
Nu am mai scris de mult despre evoluția telenovelei mele personale pentru că nu s-a mai întâmplat mare lucru. Aceleași discuții banalo-interminabile pe Badoo, tachinări cu oamenii pe care-i cunosc deja, foarte puțin timp liber și o lipsă de interes din partea mea în a dezvolta o relație de dragoste nouă. Însă, lucrurile sunt pe cale să se schimbe, și cum toamna este anotimpul în care-mi încep eu de obicei poveștile de amor, mi-am ajustat dispoziția. Nu sunt convinsă că vreau deocamdată pe cineva în viața mea, dar e un bun moment să cunosc noi oameni sau să explorez noi posibilități. Așa că, diseară mă văd cu KTM-istul, de data asta mă ia cu mașina de acasă 😊, mâine merg la film cu un arhitect pe care l-am cunoscut pe Badoo (am renunțat la întâlnirile cu Aperol Spritz și am decis să le dau oamenilor o șansă, iar pe lângă asta chiar nu am mai fost de mult la cinema), iar duminică, la o cină în patru (pe care o țin la mine acasă), l-am invitat pe sculptor să-mi țină loc de +1.
Sunt curioasă cum se vor verifica în practică planurile😉.
Polonezii sunt răi
Am devenit mai calmă cu viața, după ce am înlăturat stresul abuzului. Mă enervez mult mai rar și mă exteriorizez negativ tot mai puțin, fiind în general relativ liniștită și destul de bine dispusă. Nu mai port cu mine sentimente de disperare ori de neputință, și nici nu mai acumulez frustrări bruște, urmate de ieșiri violente. Nu mai sar la gâtul oamenilor pentru nimicuri și reacționez mult mai împăciuitor, ironic sau cu distanță în situațiile de agresiune, scoțând mai puține kurwa pe gură. Și cu siguranță înjur mult mai puțin față de cât obișnuiam. Este efectul direct al faptului că nu mă mai simt hăituită.
În mod interesant calmul pe care îl posed și dezvolt, mă ajută să văd tot mai clar cât de răi sunt polonezii. Când eu stau în loc, am timp să-i observ pe ei cum gravitează și să-i analizez în starea lor pură, animalică și urâtă, pe care o descopăr după ce trec de straturile lor de politețe fictivă și falsitatea cu care se înconjoară, ca orice oameni relativ civilizați dintr-o tară tot mai bogată economic.
În trecut încercam mereu să-i ajung pentru că mi-se păreau superiori, în lumea lor construită cu schimbare, trudă și voință, rușinându-mă de originile mele românești, unde capitalismul a mușcat partea bună din oameni, putrezind-o prin corupție. Erau probabil și reflexele soțului abuzator care încerca să mă domine și în această latură, națională. Dar, după ce i-am depăși în propriile lor jocuri, câștigând pe un teren minat cu propriile lor reguli, am început să mă curăț treptat de această nevoie de a fi ca și ei.
Într-un an de studenție doctorală am acumulat cele mai multe puncte pentru bursă, fiind bine plasată peste colegii mei polonezi, iar ca răspuns promotorul mi-a zis onest în față, cu sinceritate dureroasă și bune intenții, să am grijă ca în anul care vine să nu mai ies eu prima, că-i frustrez prea tare pe polonezi.
-Poți fi printre primi, că-ți trebuie bursa, dar nu mai ieși prima, că te iau ăștia la ochi.
Tot la doctorat, când au votat profesorii lucrarea (căci aici este un alt sistem decât în România, mai dificil ce presupune aprobarea și nu doar prezentarea), au votat toți că lucrarea îndeplinește criteriile unui doctorat, dar două doamne profesoare mai în vârstă și nevorbitoare de limbă engleză, au votat împotriva acordării titlului de doctor, deși lucrarea îndeplinea condițiile. Una dintre doamne chiar i-a mărturisit ulterior promotorului că a votat împotrivă pentru că așa a vrut, deși a admis că lucrarea îndeplinește criteriile pentru a fi doctorat. Ea nu a votat împotriva lucrării, ci a votat împotriva mea. Oricum voturile lor nu au schimbat cu nimic rezultatul, restul de douăzeci de voturi fiind definitoriu.
În mod interesant o amică poloneză, din asta reflexionată, lucrată cu sine și deschisă la diversitate îmi spunea mereu când ne întorceam din Dubai că lumea în Polonia este rea, nepoliticoasă, tristă și agresivă, regretând fiecare revenire ”acasă”. Eu făceam ochii mari și mă miram, ca să-i dau dreptate, acum după ce mi-am îndepărtat ochelarii de cal abuzat.
Idioții sclipitori
Îmi miros parfumul rasist, botezat după faimoasa influenceră rasistă de la care l-am primit cadou, și realizez că-mi place mireasmă asta arabă, puternică, înțepătoare și indiscretă. Se apropie mijlocul nopții și mă relaxez scriind aceste rânduri pe muzica lui Michael, după un email foarte politicos trimis unei idioate sclipitoare.
Idioții sclipitorii sunt slăbiciunea mea, provocându-mi cele mai primitive și violente reacții, pe care le stăpânesc cu toată silința și forța. Idioții sclipitori sunt genul acela cu care vorbești, le explici, ei confirmă că înțeleg și fac mai apoi totul pe dos. Marele mister, în cazul lor, este pentru mine dacă fac totul pe dos pentru că uită, în ciuda notițelor pe care și-le iau, sau pentru că, nu au înțeles de la început, deși de multe ori la finalul unor întâlniri, îi rog pe ei să repete ce au de făcut. Cumva mai anticipez un motiv al comportamentului lor deplasat, ce speculez că ține de faptul că nu prea fac nimic, iar livrarea unei munci de rahat este de fapt o formă de livrare pe care ei o găsesc acceptabilă, ca și colegii ăia de la școală care luat permanent note de trecere și nu erau de fapt buni niciodată la nimic.
E plin de idioți din ăștia sclipitori prin mai toate firmele mai măricele, în poziții relativ bunicele și să mă întreb des, cum au ajuns oamenii respectivi acolo. Adică, chiar nu-i vede nimeni sau pur și simplu este o nevoie atât de acută de umplutură, că nimeni nu mai stă să se gândească la capacitățile lor, iar moliciunea cu care se înconjoară e ușor calificată ca și stabilitate. Idioții ăștia inofensivi, dar foarte dăunători sunt cei care organizează întâlniri, unde să se decidă pe cine se invită data viitoare la întâlnire. Sunt oamenii mereu ocupați, care pentru mutatul unui pix au nevoie de un email și de două aprobări. În mod ironic, când eram la facultate/doctorat și întâlneam astfel de idioți, că și pe acolo mișună cu din ăștia, tânjeam după mediul privat, unde eram convinsă că nu ține nimeni pe statul de plată astfel de specimene. Câtă naivitate. În fond, unde merg oare, toți colegii ăia mediocrii din facultate, care-și copiau examenele sau le luau cu note de trecere? Bănuiesc că-i înghite și pe ei câmpul muncii pe undeva, și cum aici studiile și poziția în muncă sunt mai corelate, cineva, pe undeva, trebuie să-i angajeze și pe ei ca proiect manager sau undeva pe la marketing?
Câteodată mă întreb dacă inteligența primară este un blestem sau un dar. Țin minte un tip foarte deștept, cu care lucram pe vremuri la un birou senatorial, și care spunea mereu că și-ar fi dorit să se fi născut prost și cu tupeu, căci i-ar fi fost mult mai ușor în viață. Între timp omul a terminat două doctorate și mă întreb oare ce o face acum?
Viața de bloggeriță
Viața de bloggăreală devine tot mai interesantă și mai tristă în același timp. Am blocat primul comentator regulat, cu care scrisesem mai de mult câteva emailuri și pentru care aveam ceva simpatie, ba chiar am încercat să-l înțeleg într-o perioadă. Apoi m-am străduit să-i explic că ura și frustrările pe care le proiectează aici nu sunt ok și că, nu-i de datoria mea să le car după mine în spațiul meu. I-am șters și câteva comentarii, iar în cele din urmă am ales să-l elimin din mediul meu, pentru că nu am nevoie de oameni toxici care se urăsc pe sine, își urăsc viața și ca răspuns îi împroșcă, cu gunoi, pe ceilalți. Singur mi-a zis printre rânduri cândva, că probabil îl voi bloca. Nu l-am crezut, dar e o vorbă care zice să asculți oamenii când îți spun ceva despre ei și să-i iei așa cum ți-se prezintă, pentru că așa sunt ei de fapt.
Mi-e trist să blochez pe cineva, să-l elimin de la discuții, eu adepta discuțiilor deschise, dar mi-e și mai trist să trebuiască să mă împlânt mereu în căcatul pe care îl trag alții după ei și în care mă angrenează și pe mine. Nu am nevoie de așa ceva, nu îmi doresc și nu mă reprezintă, iar dacă cineva se frustrează cu ceea ce citește despre mine aici, e problema lor și îi recomand cu căldură alte bloguri mai interesante unde se vor simți în elementul lor.
Ciudat cum, relația pe care am avut-o cu comentatorul blocat, îmi aduce aminte de căsnicia pe care am avut-o cu un abuzator, punându-se în mișcare în ambele situații un mecanism similar: aprobarea de început (când Jack zicea că îmi trage clopotele), caruselul emoțional, când părerile se diferențiau, urmat de o critică permanentă și o nevoie acută de a jigni, umili, pentru a se simți el superior, când situația îi scăpa din mână. Pe de altă parte, reacția mea a fost pe măsură, refuzând să recunosc modul de comportament prin ezitarea mea de a lua măsuri, perpetuând o situație care îmi convenea, deoarece îmi era familiară, frica pierderii, dar și răspunsurile impulsive generate de lipsa mea de echilibru în situațiile când, unele jigniri și răutăți atingeau cote ridicate. Ce nu știu victimele abuzatorilor este că nu au nevoie să fie abuzate, că se pot muta cu totul din situația de abuz, luând o cale radicală, evitând contactul. Ce am conștientizat eu (când o prietenă îmi zicea că, comentariile respective sunt câteodată interesante) este că nu am nevoie de comentariile respective, ca să-mi facă viața mai bună sau blogul mai interesant. Și în loc să-mi petrec timpul cu ele, citindu-le, analizându-le sau răspunzându-le, prefer să mă gândesc la ce aș putea scrie interesant.
Interesant cum interiorizez cititorii, dar asta în episodul viitor.
Cochetăreală
– Bună seara 🙂
– Salut 🙂
– Cum ești, seară liberă?
– Te salut din ”Txz”. Sunt la un vernisaj de sculptură 😉.
– O experiență frumoasă atunci 😙.
– Mulțumesc 🥰.
– Ce-i asta 😄?
– Inimă 🙂
– Așa mă gândeam și eu, dar simțul meu artistic cu siguranță șchiopătează 😌.
– 😂Fii pe pace, te ajut eu 😉.
– Când te întorci?
– Azi.
– Poate tu ai o întâlnire și te deranjez 😋?
– Sunt cu o amică 😄.
– Mă inviți atunci la tine, azi 😄?
– De fapt, mă poți ajuta cu spălatul geamurilor. Te invit cordial sâmbăta următoare de dimineață ☺️.
– Îmi notez în calendar 😋.
Căpşunăriţa 