Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Viața

La 10 seara, după ce am pus-o pe fiică-mea la culcare, și când ma pregăteam sa mai bag un film, din ciclul „weekendul in care nu am făcut nimic”, mi-am amintit ca mi-au rămas cauciucurile proaspăt schimbate in mașină. Și, vizualizându-le acolo pe bancheta din spate, mi-am tras pe mine niște pantaloni și un tricou, și am fost jos rapid. Am luat unul in stânga, altul in drepta și am băgat frumos cinci etaje, ca și așa nu am mai fost la sala de o săptămână. Ciudat cum le-am coborât câte unul și le-am urcat câte două, dar asta e efectul adrenalinei.

Când le caram, mi-am dat seama ca ar fi cazul sa ma mut. Nu o sa car cauciucuri la bătrânețe până la etajul cinci, deși mi-am creat un centru de confort aici, cu care m-am obișnuit, poate chiar prea mult. E timpul pentru o schimbare, dar cumva mai vreau inca sa o aman, ca un adolescent ce refuza sa devină om mare.