Frica de a refuza bărbații

Frica de a refuza bărbații am căpătat-o devreme, pe la 15 ani, în urma unei palme, pe care am primit-o peste obrazul stâng.

Eram în primul an de liceu, la ceva discotecă școlară, ținută în sala de sport cu colege de cămin. Dansam și noi pe acolo în grup, până a băgat DJ-ul una din aia mai lentă. Era o balada rock mișto și m-a luat un tip la dans. Am început să dansăm, făcând și noi o vreme, ceea ce vedeam în jur. Ne învârteam sictiriți pe loc ca restul cuplurilor, până când mi-a venit mie o idea genială. M-am dat un pic mai în spate, dezlegându-mă din îmbrățișarea lui grea și banală, apoi mi-am fixat un picior între picioarele lui și m-am pus la dat din cap, în ritmul melodiei. Tipul, l-a început m-a privit surprins, apoi i-a plăcut și a început să mă imite. Dintr-o dată, dintr-un cuplu banal, am devenit atracția ringului de dans: un el și o ea, fluturându-și pletele în ritmul muzicii. Am dansat o vreme, până s-a schimbat muzica, cu el declarându-mi admirația totală – ești bestială, așa se zicea pe vreme aia – iar eu realizând că, el nu era. Dezamăgită de moacă lui neinteresantă și stilul prea nespălat, m-am făcut nevăzută. Știam ca sunt mișto, așa ca am trecut mai departe, la agățat ceva mai bun, evitându-l cu brio și fără să mă preocup prea tare că, i-am rup inima sau încrederea in sine. Aveam să aflu câteva ore mai târziu cât de ruptă e, când mi-a tras un croșeu de stânga, în timp ce urla că, sunt o curvă si ca nimeni nu-l părăsește pe el.

În mintea lui de copil traumatizat – am aflat ulterior ca, era fratele mai mare al unui coleg de generală, dintr-o familie dezorganizată, cu un tată alcoolic și bătăuș – l-am părăsit.

Pe moment însă, eram prea speriată de reacția lui și prea rușinată, ca să mai insist cu explicațiile că, nu e nimic între noi, iar pentru mine un dans nu înseamnă, ca ii sunt prietenă.

Am îndurat mult timp umilința asta, primită la o vârstă fragedă, transformând-o într-o învățătură de minte, un pic greșit înțeleasă. De atunci, am devenit mai atentă la semnalele pe care le trimiteam bărbaților, având grijă să nu întind coarda prea tare cu indezirabilii, fiindu-mi mereu frica de reacțiile lor pline de ura. Adițional am dezvoltat o carență, cea a refuzului inexact. Am devenit incapabilă să refuz direct bărbații, eschivându-mă și făcându-mă dispărută, de fiecare dată când nu eram interesantă. La fiecare refuz al cuiva, mă trecea un fior de frică, că se va răzbuna în vreun fel pe mine, rănit în amorul propriu. Și atunci, începeam evitarea, eschivarea și discuții inutile cu bărbați ce încercau mereu sa ma cucerească. Ma amăgeam că, îi țin așa, potențial, când de fapt știam că nu voi niciodată cu ei. O corvoadă inutilă, pe care am pus-o pe baza faptului că sunt atractivă, și acestea sunt consecințele, în loc să îmi reconstruiesc asertivitatea pierdută de ,la palma aceea.

In loc de concluzie: domnul insistent a persistat cu sms-uri, până când i-am scris. I-am mulțumit pentru întâlnire si i-am spus ca, e cu siguranța o persoană minunată, dar nu cred ca ne potrivim.

Trăiască asertivitatea în relații!

Când mi se scufunda corăbiile

Sunt bolnava antibiotic, muci, tuse, transpirație, somnolenta, foame si stare nașpa. Am copilul la mine, care încet si sigur îmi preia virusul sau bacteria, cu care ma lupt. Când mi-a zis doctorita antibiotic, nici nu am clipit, l-am luat, fără sa întreb dacă e virus sau bacterie, dacă trebuie neaparat sau alte figuri, pe care starea mea, nu-mi permitea sa le fac. După prima pastila am început sa simt efectele, somn și transpirație. După următoarele a venit foamea excesivă și mai mult somn.

De patru zile de când sunt bolnava sunt permanent la telefon și cu calculatorul in brațe. Ma suna toți cu tot felul de probleme, imi arunca ca mi-au trimis e-mailuri, de parca nu am altceva mai bun de făcut, decât sa le citesc, și șeful meu îmi da de lucru pe luni? Care luni, ca de luni am concediu. Și de ce luni, pentru ca, nu lucrez in weeked? Între timp, un client ma suna sa ma întrebe de sănătate, și sa-mi spună sa nu mai răspund la telefon, pentru ca ar trebui sa dorm, sa stau in pat, sa beau ceaiuri, sa ma uit la filme și dacă am, sa fumez ceva marigioana – sfatul medicului😉.

Ceva prieteni s-au oferit sa-mi facă cumpărături, dar nici nu știu ce îmi trebuie cumpărat. Sunt prea obosita ca sa gândesc și momentele de luciditate le-am folosit la munca. Ca sa primesc și mai multă munca. Intre timp, tatăl copilului o aduce îmbrăcata cu alți pantaloni. Între dimineața și după masa, fusese un decalaj de temperatura și ploaie, așa ca ma-sa, care a luat-o de la școala, i-a dat ceva blugi lungi. După ce intra cu ei in casa, tatăl ii spune sa și-i schimbe, ca sa ii ducă înapoi la bunica, ca poate o sa-i poarte ea, mărimea 150 la copii. Îl dau afara, dar nu pleacă, ma ia la filosofii și reproșuri. Da, știu, i-am ruinat viața. Așa ca o sa ma lase bolnava, cu copilul bolnav pe cap, poate ma învăț minte.

Bolile sunt momente de luciditate, când înțelegi de unde îți vine puterea, pe cine te poți baza și cine da un scuipat pe tine. Momentele când răzbești singura, sunt atât de amare, ca îți rămâne mult timp gustul lor in gura. Un gust, care te ajuta sa iei deciziile corecte pentru tine, fără urme de mila, compasiune sau orice pizdării inutile de sentimente pentru alții. Ce ma surprinde pe mine, e ca repet lecția asta regulat, la câțiva ani distanta, pentru ca, de fiecare data, uit sa fiu asertiva, când mi-e bine.

Nu știu să dau papucii ca lumea

slippers-1432817_1920

Image by yoshidacmc from Pixabay

Recunosc că aceasta este una dintre problemele mele majore, faptul că nu știu să dau papucii în mod efectiv și eficient, direct, rapid și fără consecințe.

Am dat papucii direct și obiectiv nu-i prea greu, mai ales când te caracterizează asertivitatea, ca și pe mine, doar că papucii direcți sunt deseori însoțiți de consecințe ce trebuiesc asumate, de bună voie și fără silă. Ei bine, la o faza din asta, să fi avut pe atunci vreo 15 ani, în plină asertivitate, când i-am dat unuia papucii în direct, mi-am luat o palmă în bot, pe lângă amenințările și injuriile de rigoare. Nici nu am terminat bine să-i spun nemernicului că nu ne potrivim, recomandându-i o altă parteneră, că mi-am și luat-o frumos pe stânga. A fost prima și ultima dată când nu am dat înapoi, paralizată de rușine, jenă și umilință, că durerea în sine nu a fost mare lucru.

După experiența consecințelor în direct, mi s-a cam rup firul asertivitatii la dat papucii pe față, așa că am început s-o iau pe la spate, indirect, cu precauție și mai puține rezultate brutale. În primă fază am dat-o pe scrisori și cadouri de despărțire, apoi am continuat cu chestii mai puțin costisitoare, gen, evitatul, până se prindea gagiul că nu sunt interesată,  neprezentat la întâlniri (asta mai rar, căci îmi place să fiu de cuvânt), ascuns sub bancă (prin liceu mă ascundeam sub bancă, când mă căutau doritorii pe care eu nu-i doream în clasă), făcut mofturi până se satura, sugerat să se întâlnească cu altele, abandonat pe la petreceri sau discoteci (veneam cu unul și plecam cu altul), schimbat gagiu fără preaviz (mi s-a întâmplat de câteva ori să mă întâlnesc cu fostul pe stradă, iar eu eram de mânuță cu actualul), înșelat, plecat din oraș sau din țară și preferata mea, despărțire cu speranță, adică o tot lungeam până se dilua relația ca picătura de ploaie într-o baltă. După această bogată experiență în despărtiți indirecte, am ajuns la 30 și de ani, fără să am o idee concret despre cum să mă despart ca lumea de un tip, iar în contextul diversificării vieții mele intime, chestia asta chiar este o problema. Am vrut să mă despart de doi recent și greu mi-a ieșit.

În primul caz, vechile obiceiuri și-au spus cuvântul. Primisem pozele tipului reale pe  WhatsAap și am decis că nu mă interesează. I-am scris frumos și direct că nu mă interesează el sau o relație serioasă, pentru că nu sunt pregătită. El îmi răspunde glumind că, cine a zis ceva de o relație serioasă? Eu îl șterg din memoria telefonului convinsă că a priceput omul, dar uit să-l  și blochez. A doua zi îmi scrie din nou și cum nu mi-am dat seama că-i aceeași persoană, sunt de acord să ne întâlnim. Am însă un sentiment ciudat și într-un moment de inspirație divin, cu două ore înainte de întâlnire îi cer poze, iar el îmi trimite moaca exclusă de ieri în același lift, cu același tricou de Batman pe el. Asocierea dintre moaca tipului și eroul meu favorit din desenele animate este pentru mine un coșmar activ, așa că dau la o parte strategia directă și îi scriu că mă interesează doar o relație serioasă, că-mi caut soț pe bune, pentru că toate prietenele mele sunt măritate. El mă întreabă dacă mă simt disperata, iar eu ii zic că „Nu, dar vreau să trec la etapa următoare din viață”. Inutil să mai spun că nu a fost nevoie să-l blochez, căci nu m-a mai cautat de atunci și nici nu a trebui să anulez întâlnirea, fiind anulată din inerție.

În al doilea caz treaba a rămas încă neelucidată. După ce am ieșit împreună de trei ori, iar la a treia întâlnirea a mâncat spaghetele cu lingura, fără furculiță (când le-a tăiat cu lingura aia am crezut că-mi plesnește o venă în minte, de grotesc ce mi s-a părut, nu mai zic ca le-a asociat cu un cocktail, în loc de vin), mi-am dat seama ca diferențele dintre noi sunt ireconciliabile. Pentru că tipul punea multă presiune pe mine să fiu cu el, mi-am luat inima în dinți și m-am întâlnit cu el și a patra oară. La întâlnire am decis să beau doar ceai și să-i explic frumos și calm, că tocmai ieșisem dintr-o relație (ceea ce era parțial adevărat, căci tocmai îmi părăsisem amantul) și că nu am disponibilitatea emoțională pentru o alta. A reacționat foarte plăcut, spunându-mi că nici el nu are disponibilitate pentru o relație (doar ce-și dădu-se prietena afară din casă, în speranța că mă combin eu cu el și poate că mă mut acolo). Ne-am despărțit rapid, după nici o oră, eu acuzând o durere de cap acută, ca să pot intra rapid în scara blocului. Mi-am verificat mesajele până el s-a îndepărtat,  după care am intrat în parcare, m-am urcat în mașina și m-am îndreptat spre o altă întâlnire pe care o avea în seara respectivă. Credeam că am scăpat de el direct și rapid, căci m-a scutit de sms-uri câteva zile, ca mai apoi să mă bombardeze și mai insistent cu invitațiile. Mi-aș dori să am curajul să-i scriu: „Băi, pulică, nu mă mai căuta inutil, că oricum nu mă fut cu tine și cu nimeni din neamul tău, după ce-ai mâncat spaghetele cu lingura în fața mea”. Dar nu am și din păcate, la individul ăsta nu merge nici strategia „disperată după un soț”, că-i disperat el, la 38 de ani, fără moștenitori.