M-am întors de la Chicago cu Lot Polish Airlines. A fost cel mai nașpa zbor transatlantic pe care l-am avut până acum, într-un avion gălăgios, cu scaune incomode, tari și inflexibile, mâncare proastă, servire slabă și divertisment aproape lipsă, doar ceva filme prostești de rahat și seriale expirate. Deși am prins locul de lângă mine liber, nu m-am putut nicicum întinde pe două scaune, mânerul separator dintre ele, fiind plasat de-a naibii în exterior, ca să simt în coaste și să nu uit prea curând experiența lot-ului.

Am o părere proastă despre cei de la Lot de ceva ani, când i-a preferat naționalist fostul soț, în detrimental Lufhansa pentru o călătorie în Georgia. După ce am luat biletele, Lot a renunțat să dea mâncare pe cursele europene, decizie implementată fără a se sinchisi să informeze pasagerii, iar în avion m-am trezit cu un baton de ciocolată. De atunci, am refuzat să mai iau Lot în detrimental Lufthansa, dar cumva la zborul acesta transatlantic nu am avut de ales. Pe de altă parte, speram totuși să nu fie nasoli, pentru că și United sunt slabi pe cursele interne, dar totuși la transatlantice sunt relative ok.

Pe lângă călătoria obositoare, toată reîntoarcerea în Polonia a fost grea. Și încă mai este. La aeroportul din Varșovia m-au întâmpinat fețele morocănoase și figurile distanțate ale oamenilor, toți cu nasul în telefon, plini de aere lipsite de naturalețe și îmbrăcați în haine incomode pentru călătorie. Răceala est europeană din sufletele lor a fost mai dură decât cele -11 grade C de care mă despărțisem în America. Sunt triști oamenii în Polonia, ursuzi și foarte închiși. Când m-a lovit tristețea reîntoarcerii mai tare, mă sună frate-meu și printre rândurile mele de jale, mă invite în România, că să experimentez depresia adevărată a reîntoarcerii.

Treptat mă reobișnuiesc cu starea locală a lucrurilor și viața asta secătuită de vlagă și posibilități.