Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Schimbările

De ceva timp am tot vrut să scriu, însă nu am avut venă. Mi-ar fi plăcut să pot pune pe coală toate frământările și dilemele mele din ultima vreme, tristețile, fricile și provocările pe care a trebuit să le înfrunt, însă m-am blocat. Sunt încă într-un moment de răscruce, o clipă a deciziilor, o etapă a schimbărilor și într-un fel a împlinirilor. Credeam că-l voi întâmpina mai entuziasmată, mai bucuroasă, mai triumfătoare, însă frica mușcă din mine fără de milă la fiecare pas.

Nu  știu să-mi trăiesc succesele și într-un mod ironic nu-mi permit să sclipesc în momentele mele de glorie. O constatare interesantă ce vine din partea unei persoane care se simte în largul ei atunci când este în centrul atenție. În mod natural ador să eman succes, mai ales când mă îndrept spre el, abordând problemele din perspectiva soluției, cu o atitudine pozitivă, ”let’s do it”, iar când mă împodmolesc ”fake it, till you make it”. Straniu totuși cum după toate strădaniile, zâmbetele și micile mele victorii, atunci când îmi ating țelul, când sunt în vârf și câștig războiul, mă ia cu amețeli. Cât timp încă vânez, lup și mă zbat, frica este ultimul lucru care îmi vine în minte, iar dacă cad singurul lucru la care mă gândesc este cum să mă ridic și să încerc din nou. Atâta timp cât țelul există, el trebuie atins, iar direcția-i clară, deși câteodată drumurile pot fi întortochiate.

Ajunsă în top, cu țelul atins la picioare și în plin succes, când în mod normal ar trebui să mă încununez cu laurii, ei bine, tocmai atunci entuziasmul și atenția mă copleșesc. Mă cuprinde frica, târându-mi mintea într-o menghină emoțională perversă cu rol de a-mi distorsiona realitatea și a-mi trezi fricile cele mai ascunse și dureroase.

Când ating succesul, în loc să sclipesc și să mă îmbăt în aroma lui seducătoare, eu mă transform în fetița silitoare și mândră de ea ce se întoarce de la școală cu nota 10 în carnetul din ghiozdan, doar ca să fie snopită acasă dintr-un motiv pueril. Trăind acestă experință în copilărie, mi s-a codat în minte acest model de percepere al succesului, ca pe un vârf al bucuriei ce va fi înlocuit întotdeauna și neapărat de un dezastru usturător și dureros. Ca să preîntâmpin durerea pe care mintea mea o anticipează încă și la această vârstă matură, instinctiv mă îndepărtez de succes, negându-l în sinea mea, diminuându-l, nu pentru că nu sunt mândră de el, ci pentru că mi-e frică de dezastrul care-i va urma. Majoritatea succeselor mele din viața adultă nu sunt urmate de dezastre, ci doar de regretul meu că nu le-am trăit pe deplin. Am o listă lungă de momente cheie în care în loc să strălucesc și să mă bucur de realizările mele, m-am retras, făcându-mă mică, temătoare și fricoasă, îmbrățișând o postură de modestie dăunătoare. Am flashback-uri cu momente umbrite de inabilitatea mea de-a fi în primul plan, tocmai atunci când asta se aștepta de la mine.

Prietenii toxice

Photo by Guilherme Stecanella on Unsplash

Mi-am simțit piciorul greu de la semafor, am apăsat și acul a trecut de 80 km la oră. A urcat până la 100 și eu mi-am început coborârea printre serpentinele pădurii. Am redus viteza când am ajuns jos, în spatele farurile roșii ale altor mașini, începând un slalom delicat de stânga-drepta, grăbindu-mă parcă să ajung la destinația unde nu mă aștepta nimeni. Făcând drepta am simțit bubuitura, știind instant că am lovit. A fost în unghiul mort și întunecat de noaptea proaspătă de toamnă. Am oprit pe o stradă laterală, mi-am cerut scuze și i-am plătit omului cât mi-a cerut pentru pagubă. El a plecat mulțumit, strângându-mi mâna de noroc, iar eu m-am întors la mașină, ca s-o găsesc pălăvrăgind la telefon.

Nu i-am mai zis nimic, căci într-o explozie de frustrare, înainte să cobor din mașină, îi spusesem sumar tot ce simțeam legat de comportamentul ei. Inutil să-i mai repet, așa că am preferat să tac, decât să-mi răcesc gura degeaba. O relicvă tristă a vieții mele de dinainte de profundele schimbări prin care am trecut, ce se ține de mine cu tărie, tocmai când eu vreau să-i dau drumul. Prieteniile toxice, aceste flori otrăvitoare pe care le cultiv dintotdeauna în viața mea, trebuiesc în sfârșit stârpite.

M-am tot întrebat de ce cultiv prietenii toxice în grădina mea. Flori rare, dintotdeauna prezente în viața mea prin exemplare feminine, invidioase, geloase, frustrate cumva de atributele mele, mereu incomplete, realizările, regulat depreciate ori mai bine uitate, sau trăsăturile mele, privite printr-un filtru negativ.

Mi-a luat ani, după ce le-am conștientizat prezența în viața mea să înțeleg că totul pornește de la origini, de la primele momente din viața mea, când cea mai toxică persoană pe care am iubit-o a fost mama. M-am atașat de ea în ciuda toxicității cu care m-am îmbrățișat, rămânându-i loială indiferent de brutalitatea cu care m-a respins. Modelul l-am repetat cu ele, aceste nimfe feminine ce mi-au trecut prin viață, le-am deschis ușa și le-am cultivat în propria mea ogradă, otrăvindu-mă câte puțin cu veninul lor. Când toxicitatea era prea periculoasă, mă retrăgeam, alegând să uit de fiecare dată repriza de ură pe care mi-o administrau, doar ca să mă întorc în compania lor spășită, de parcă eu le-aș fi greșit și nu vice-versa.

Prin clasa a șasea m-am împrietenit cu colegă de bancă și ea nouă în clasa în care aterizasem deodată. Aveam încredere în ea și o credeam o confidentă onestă, până un an mai târziu, în clasa a șaptea, când a găsit într-un atlas de-al meu o scrisoare, pe care i-o scrisesem unei prietene și în care mă plângeam de hărțuielile băieților de la noua mea școală, ce mă atingeau în pauze, exprimându-mă în scrisoare că mă simțeam “aproape violată”. Loredana, căci așa era numele fetei de preot cu părul scurt, ochii cenușii și mulți pistrui pe nasul un pic cam lung, a luat scrisoare și le-a arătat-o băieților din clasă, care au citit-o cu voce tare și au distribuit-o între ei, râzând de mine că mă simt violată de pipăielile lor, în timp ce mă pipăiau mai în ciudă. Mai groaznică decât umilința de atunci a fost trădarea ei, răutatea profundă cu care a ales să mă rănească din invidie. Ne-am mai împrietenit cam un an, până la finalul clasei a 8-a, apoi am luat-o fiecare pe drumul ei, ca și cum nici măcar nu ne-am fi cunoscut. Am lăsat-o în urmă fără regret, bucuroasă că am scăpat de influența ei otrăvitoare. Am revăzut-o odată în curtea facultății, vreo patru ani mai târziu, dar am privit-o distantă.

Pe P. am adoptat-o pentru că mi s-a părut interesantă, o englezoaică excentrică într-o Polonie ordonată. Mi-a fost și de milă de ea, înțelegându-i singurătatea și tristețea de-a nu avea pe nimeni la 50 de ani, într-o țară străină. Nu-i cel mai plăcut trai și cu siguranță nici cel mai ușor. Am ajutat-o când a avut nevoie, iar când ea m-a susținut pe mine am avut grijă să o răsplătesc. Am încercat să fiu o prietenă bună în ciuda stilului ei acaparator, insistent, haotic, abuziv și extrem de răsfățat, trecând cu vederea perfida umilință la care se supunea voluntar, lingându-i amplu în cur pe cei pe care nu-i impresiona, din încercarea de-a se face plăcută, o înjosire pe care nu o apreciez la oameni. Am tolerat-o, încercând să-i înțeleg egoismul mai ales pentru că mi-au rămas alături după ce am divorțat, atunci când majoritatea prietenelor mele poloneze măritate m-au abandonat.

Înainte ca P. să-l cunoască, mi-a reproșat constant că nu mai am timp de alții, petrecându-l cu prietenul meu. Nu că ea m-ar fi vizitat prea des, dar cumva era nemulțumită că-i lipsește accesul la mine ca până atunci. După ce l-a cunoscut, i-a reproșat că-i timid, apoi că nu o place, că cică nu-i vorbise suficient. S-a făcut invitată la el și a folosit următoarele întrevederi ca momente oportune de-al menționa pe fostul meu soț în prezența lui, repetându-i numele mecanic, în contexte pe care numai ea reușea să le scormonească. I-am atras atenția să înceteze, pentru că-i de prost gust, iar ea mi-a răspuns prin a începe să facă glume pe seama mea în prezența lui. Miștoul acela adolescentin, bullying-ul, când cineva îl ia în derâdere ieftină celălalt de față cu alții, ca să se facă plăcută de public. Am mai fost ținta unor astfel de înțepături prin gimnaziu, când o colegă de clasă brunețică, mititică și plină de coșuri pe față, pe nume Corina, se lua de mine regulat în public, pe stradă sau în clasă, urlându-mi cu patimă răutăți și jigniri, într-un amestec de invidie și furie. Când eram singure sau într-un grup mic, fără de prietenele ei în fața cărora încerca să se impună, se comporta prietenește, ba chiar îmi făcea mărturii triste. În mod similar P. mă copleșește cu elogii despre realizările mele, de fiecare dată când suntem singure, ca în public să mă ia pe post de sac de box, pentru îmbunătățirea stimei de sine.

Am lovit din neatenție mașina din drepta. Eram deconcentrată, iritată și voiam să scap cât mai repede de prezența ei în mașina mea. Stătea pe bancheta din spate și pălăvrăgea inutil. I-aș fi închis gura cu un pumn în freză, dar m-am lăsat de violențe pe vremea adolescenței, când din milă i-am permis unei fete grase, pitice și cu o cicatrice pe ochiul stâng, să mă bată, Roxana. Nu știu de la ce am început să ne certăm, dar îmi amintesc exact momentul în care am realizat că o pot lovi și nu am făcut-o. M-am gândit să-i ofer măcar atâta satisfacție, căci dacă aș mai fi bătut-o, cu toate defectele care le purta, ar fi fost foarte trist atât pentru ea cât și pentru mine. Îmi era milă de ea. Îmi este o milă profundă de mulți oameni pe care-i văd în neputința lor. Vreau și chiar încerc să-i ajut, câteodată permițându-le să rupă bucăți din mine, doar ca să simtă că viața lor este mai suportabilă. Din păcate mă dor tot mai rău refacerea acestor părticele pe care ei le desfigurează din sufletul meu, ca niște lupi flămânzi după acceptare. Lucrez de ceva timp cu mine în încercarea de-a mă debarasa de acest voluntariat inutil de victimă a neajutoraților, care în ciuda aparenței lor de neputință, victimele sunt de obicei foarte potente când trebuie să calce peste alții.

După ce m-a bășcăluit cu stil, P. și-a exprimat dorința de-a se uita împreună cu noi la un film pe proiectorul de la prietenul meu de acasă. Cu pop corn adevărat, așa cum mai face ea cu un alt cuplu de prieteni din Poznań. Am lovit tocmai când îmi imaginam familia perfectă, cu mătușa excentrică adoptată pe post de copil matur, luând locul copiilor noștri pe canapea, de preferință între noi.

Sânzi-Ana

IMG_6152

Mă gândesc la ea cu melancolie și o ușoară undă de tristețe. Nu am mai apucat să o văd în anul în care a murit, căci s-a dus înainte să ajung eu ”acasă”. Nu sunt supărată că a plecat, știu că și-a dorit asta de câțiva ani, chinuită de boli, durerea de picior, accidentele vasculare și imposibilitatea de a fi ea însăși.

Am iubit-o cel mai mult pentru că m-a îngrijit, m-a alintat, a fost bună cu mine și m-a iubit necondiționat, fără o vorbă, un gest sau un gând de brutalitate. A fost singura persoană care nu m-a bătut, nu m-a înjurat și nu m-a pedepsit niciodată. A fost pur și simplu bună și darnică. Ea m-a învățat să spăl haine cu maiul în albia râului din fața casei, să fac pătură din tăieței cu sucitoarea și să frământ aluatul.

Cel mai mult îmi plăceau diminețile în care cocea pâine, când mă trezeam ca să găsesc micul dejun din dovlecei răzuiți pregătit pentru mine pe masă din bucătărie și aluatul dospind în ligheanul scobit din lemn. Înfulecam la repezeală doi dovlecei, ca să pot alerga mai iute la cuptorul de lut ce stătea la loc de cinste în curte. Ardeau în el de la primii zori ai dimineții lemnele pentru jar. Când jarul era pregătit, ea îl distribuia în mod egal pe suprafața cuptorului cu lopățică specială, aranjându-l cu atenție. În fundul cuptorului întra prima dată pâinea, cu aluatul moare și alb turnat în vase mari. Apoi, veneau cocoroadele umplute cu prune din prunii din spatele casei sau mere răzuite, iar la gura cuptorului erau puși pupii, împletiți de mine din ultimele bucăți de aluat și copți pe frunze de nuc proaspăt culese. Pupii ieșeau primii din cuptor, de aceea stăteau și lângă ușă, iar eu și înfulecam goi, calzi și moi, pentru completarea ospățului de dimineață. Pe la amiază ieșeau din cuptor cocoardele, pe care le serveam în loc de prânz, iar târziu, spre seară erau gata pâinile, mari, serioase și pregătite să țină pentru o săptămână întreagă.