Schimbările

De ceva timp am tot vrut să scriu, însă nu am avut venă. Mi-ar fi plăcut să pot pune pe coală toate frământările și dilemele mele din ultima vreme, tristețile, fricile și provocările pe care a trebuit să le înfrunt, însă m-am blocat. Sunt încă într-un moment de răscruce, o clipă a deciziilor, o etapă a schimbărilor și într-un fel a împlinirilor. Credeam că-l voi întâmpina mai entuziasmată, mai bucuroasă, mai triumfătoare, însă frica mușcă din mine fără de milă la fiecare pas.

Nu  știu să-mi trăiesc succesele și într-un mod ironic nu-mi permit să sclipesc în momentele mele de glorie. O constatare interesantă ce vine din partea unei persoane care se simte în largul ei atunci când este în centrul atenție. În mod natural ador să eman succes, mai ales când mă îndrept spre el, abordând problemele din perspectiva soluției, cu o atitudine pozitivă, ”let’s do it”, iar când mă împodmolesc ”fake it, till you make it”. Straniu totuși cum după toate strădaniile, zâmbetele și micile mele victorii, atunci când îmi ating țelul, când sunt în vârf și câștig războiul, mă ia cu amețeli. Cât timp încă vânez, lup și mă zbat, frica este ultimul lucru care îmi vine în minte, iar dacă cad singurul lucru la care mă gândesc este cum să mă ridic și să încerc din nou. Atâta timp cât țelul există, el trebuie atins, iar direcția-i clară, deși câteodată drumurile pot fi întortochiate.

Ajunsă în top, cu țelul atins la picioare și în plin succes, când în mod normal ar trebui să mă încununez cu laurii, ei bine, tocmai atunci entuziasmul și atenția mă copleșesc. Mă cuprinde frica, târându-mi mintea într-o menghină emoțională perversă cu rol de a-mi distorsiona realitatea și a-mi trezi fricile cele mai ascunse și dureroase.

Când ating succesul, în loc să sclipesc și să mă îmbăt în aroma lui seducătoare, eu mă transform în fetița silitoare și mândră de ea ce se întoarce de la școală cu nota 10 în carnetul din ghiozdan, doar ca să fie snopită acasă dintr-un motiv pueril. Trăind acestă experință în copilărie, mi s-a codat în minte acest model de percepere al succesului, ca pe un vârf al bucuriei ce va fi înlocuit întotdeauna și neapărat de un dezastru usturător și dureros. Ca să preîntâmpin durerea pe care mintea mea o anticipează încă și la această vârstă matură, instinctiv mă îndepărtez de succes, negându-l în sinea mea, diminuându-l, nu pentru că nu sunt mândră de el, ci pentru că mi-e frică de dezastrul care-i va urma. Majoritatea succeselor mele din viața adultă nu sunt urmate de dezastre, ci doar de regretul meu că nu le-am trăit pe deplin. Am o listă lungă de momente cheie în care în loc să strălucesc și să mă bucur de realizările mele, m-am retras, făcându-mă mică, temătoare și fricoasă, îmbrățișând o postură de modestie dăunătoare. Am flashback-uri cu momente umbrite de inabilitatea mea de-a fi în primul plan, tocmai atunci când asta se aștepta de la mine.

Trezirea

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Divortul pe ansamblu

Am ajuns să dau sfaturi oamenilor să divorțeze. Pe lângă faptul că nu este elegant, mai este și o responsabilitate pe care nu am dreptul să mi-o asum. Uit de multe ori că nu toată lumea, și de fapt majoritatea, nu gândește ca și mine, nu are voința mea și nici dorințele mele. Mi-ar plăcea să schimb oamenii, calitatea vieții lor, mi-e o milă profundă de ei, mai ales de cei care trăiesc din inerție, dar lumea nu-i a mea, iar modul în care fiecare își trăiește fiecare viața, e alegerea lui individuală, bazată pe propriile sale puteri, nevoi, frici și dorințe.

A divorța nu e o decizie ușoară, nu e o consecință naturală a faptelor și nu e atât de simplu pe cât pare. Decizia de a divorța și pentru mine a fost grea, chiar și după ce am ajuns la concluzia că nu suport să fiu lângă persoana lângă care eram. A fost o decizie apăsătoare, pentru care mi-am găsit scuze și motive, desigur altele decât cel principal, gândită și răzgândită de zeci de ori. Când ești cu verigheta pe deget, brusc nu mai e atât de simplu să te desparți, ca și în cazul unei relații, fie ea și de lungă durată. Dintr-o dată, toate așteptările tale capătă ambalaj, obositor, sufocant și cu încrengături diverse, pentru că în ecuația dintre voi doi intră și: părinții, frații, neamurile, prietenii, vecinii și mai ales copii. Ordinea nu e întâmplatoare, de obicei părinții punând cel mai mare accent pe ceea ce se întâmplă în cuplul copiilor, unde își reflectă ei așteptările, educația, părerile și durerile. Și pentru mine influenta părinților a fost apăsătoare, eu fiind prin natură și de mulți ani foarte independentă. În ciuda independenței, a necesitat un efort mare și inutil de obositor până să-mi conving părinții că, nu are rost să-și bată gura degeaba, că oricum decizia mea e luată și îmi aparține. Apoi vin socrii, care pot fi foarte fățarnici, miere și zahăr cu tine, dar cu sfaturi otrăvitoare la polul opus. Același lucru e valabil și pentru prieteni, care la divorț se vor alege, inevitabil, de o parte sau alta. Nu există prieteni ce nu iau o decizie, poate nu e vizibilă la început dar cu siguranță își va arăta valoarea ulterior. Și adițional îți mai vin pe cap neamurile, vecinii și toți aia care nu dădeau pe tine o ceapă degerată, dar sunt brusc interesați și înduioșați, doar ca să afle ce s-a întâmplat, care e motivul, cum stau ostilitățile. Ți-se înfățișează cu o moacă compătimitoare întrebându-te insistent că ”ce s-a întâmplat” ori luându-ți partea fățarnic ”mie nu mi-a plăcu niciodată”. Ăștia vin numai să ciugulească din tine, ca să aibă ce mesteca la radio șanțul local sau pe scara blocului, de aceea trebuie tratați cu ignor maxim, dispreț și cât mai puține informații.

Divorțul e o decizie grea, ce nu are cale de întoarcere și nici urma de empatie, nici din partea celuilalt și nici din partea societății. Divorțul însemnă să răzbați singur si practic să o iei de la zero în multe aspecte, nu doar cel sentimental. Prin divorț te îndepărtezi și de iluzia afecțiunii, care de multe ori se mai conservă în relație, ca atunci când îți spală o cămașă sau te fute în scârbă, dar te fute, ori te ceartă, dar îți vorbește. Divorțând te tai de la tot, se termină până și asta, ca să îmbrățișezi singurătatea. De aceea mulți își trag amanți/te înainte de divorț, ca să îi îmbrățișeze măcar cineva, ca să îi asculte și să le dea speranță că se poate mai bine.

Divorțul nu e o joacă și o spun acum cu toată seriozitate. Divorțul e o soluție, reală, nasoală și relativ eficientă, ca să o iei de la capăt, dacă ai tras greșit la loteria vieții sau ai fost prea naiv să te gândești la consecințe. Ca să divorțezi trebuie să-ți permiți, mental și financiar. De aceea divorțul se plănuiește, se analizează probabilitățile, se fac strategiile, se iau deciziile și se executa cu precizie. Când divorțezi trebuie să fii foarte calculat, dacă vrei să ieși cât de cât bine, pentru că deciziile impulsive costa sănătate și bani.

Despre copii și divorț într-un episod următor.

Când mi se scufunda corăbiile

Sunt bolnava antibiotic, muci, tuse, transpirație, somnolenta, foame si stare nașpa. Am copilul la mine, care încet si sigur îmi preia virusul sau bacteria, cu care ma lupt. Când mi-a zis doctorita antibiotic, nici nu am clipit, l-am luat, fără sa întreb dacă e virus sau bacterie, dacă trebuie neaparat sau alte figuri, pe care starea mea, nu-mi permitea sa le fac. După prima pastila am început sa simt efectele, somn și transpirație. După următoarele a venit foamea excesivă și mai mult somn.

De patru zile de când sunt bolnava sunt permanent la telefon și cu calculatorul in brațe. Ma suna toți cu tot felul de probleme, imi arunca ca mi-au trimis e-mailuri, de parca nu am altceva mai bun de făcut, decât sa le citesc, și șeful meu îmi da de lucru pe luni? Care luni, ca de luni am concediu. Și de ce luni, pentru ca, nu lucrez in weeked? Între timp, un client ma suna sa ma întrebe de sănătate, și sa-mi spună sa nu mai răspund la telefon, pentru ca ar trebui sa dorm, sa stau in pat, sa beau ceaiuri, sa ma uit la filme și dacă am, sa fumez ceva marigioana – sfatul medicului😉.

Ceva prieteni s-au oferit sa-mi facă cumpărături, dar nici nu știu ce îmi trebuie cumpărat. Sunt prea obosita ca sa gândesc și momentele de luciditate le-am folosit la munca. Ca sa primesc și mai multă munca. Intre timp, tatăl copilului o aduce îmbrăcata cu alți pantaloni. Între dimineața și după masa, fusese un decalaj de temperatura și ploaie, așa ca ma-sa, care a luat-o de la școala, i-a dat ceva blugi lungi. După ce intra cu ei in casa, tatăl ii spune sa și-i schimbe, ca sa ii ducă înapoi la bunica, ca poate o sa-i poarte ea, mărimea 150 la copii. Îl dau afara, dar nu pleacă, ma ia la filosofii și reproșuri. Da, știu, i-am ruinat viața. Așa ca o sa ma lase bolnava, cu copilul bolnav pe cap, poate ma învăț minte.

Bolile sunt momente de luciditate, când înțelegi de unde îți vine puterea, pe cine te poți baza și cine da un scuipat pe tine. Momentele când răzbești singura, sunt atât de amare, ca îți rămâne mult timp gustul lor in gura. Un gust, care te ajuta sa iei deciziile corecte pentru tine, fără urme de mila, compasiune sau orice pizdării inutile de sentimente pentru alții. Ce ma surprinde pe mine, e ca repet lecția asta regulat, la câțiva ani distanta, pentru ca, de fiecare data, uit sa fiu asertiva, când mi-e bine.