O dictatura fara dictator

Dezordine, este cuvântul de ordine într-o Românie primitivă. Am ieși la plimbare prin satul liniștit la apus de soare, contemplând casele silențioase. Sunt înconjurate de iarbă crescută și tot la a doua gospodărie, printre firele de iarbă și flori își face loc câte o dună de nisip de construcții, nefolosit de ani de zile. Lângă biserica semeață, cu gard alb proaspăt văruit și împopoțonat cu icoane, își duce veacul un parc plin de iarbă ce se roagă a fi cosită, cu două balansoare ruginite, o bancă și ceva construcție ce te duce cu gândul la un tobogan. ”Acest parc este construit de primăria orașului” se poate citi pe o tăbliță din metal ruginită.

Am contemplat pentru un minut în liniștea serii cum ar fi arătat acest sat de la poalele Carpaților sub condei bavarez, amintindu-mi de frumosul sat în care locuiește prietena mea la poalele Alpilor. S-ar fi bucurat de drumuri drept asfaltate, iarbă tăiată, curățenie în fața caselor, construcții armonioase și mai multă bunăstare. În îndepărtare se văd munții semeți, Carpații românești, ce nu au nici o vină că, la poalele lor oamenilor le lipsește iubirea și respectul față de natură.

Am intrat pe poartă și l-am găsit pe vecinu, la taclale. Venise în vizită la o bere rece. M-am alăturat discuțiilor filosofice, atât de naturale românilor, în care se dezbate de fiecare dată cum ar trebui să fie, cum ar fi putut să fie și mai ales despre cum a fost. Pentru că lumea aici are obiceiul să-și amintească mereu despre cum era pe vremuri, comunismul, bată-l vina, în loc să-și canalizeze energia despre cum ar vrea să fie acum și de acum înainte. Rememorarea trecutului, este încă la loc de cinste în România, deși au trecut 30 de ani de la schimbarea regimului de conducere.

Împlântați în trecut, oameni mai tineri decât mine îmi explică, cu greutate, despre cum și de ce trebuie să dai mită, despre orânduirea socială a relațiilor și pilelor, răspunzând prin negări repetitive, protestelor mele că, oamenii ca element al ale societății din care fac parte permit astfel de lucruri să se perpetueze în acest mod greșit. Aici orice împotrivire în fața sistemului corupt, nedrept și dezavantajos este văzută de localnici precum o misiune deșartă, imposibilă, dăunătoare și sortită eșecului. Acceptarea și blazarea tronează lângă o sticlă cu bere rece.

Întrebărilor mele banale de gospodărire locală li s-au răspuns la unison ”primăria”. Primăria, acest zeu suprem al orânduirii locale, în care oamenii își pun nădejdea, dar și izvorul din care-și trag nenorocul. Acolo toți sunt angajați pe pile, mi-se comunică, cu precizie, și fără mită nu faci nimic, că toate hârtiile sunt semnate de primar, mi-se mai spune. Acest primar, ales pe buletine de vot ștampilate de fiecare individ în secret și tăcere, este zeul suprem, față de care toci cetățenii au nemulțumiri.

Din schimbul de idei, unde s-au perindat din nou cuvinte mărețe, America, această țară a controverselor, și așteptări ireale de la o autoritate imaginară, am dedus cu surprindere lejeritatea cu care oamenii ar renunța de bună voie la anumite libertăți fundamentale pentru o minimală ordine și disciplina, pe care singuri nu sunt în stare să și-o auto-impună. România este în profunzimea ei o dictatură fără dictator. Un haos, în care oamenii acceptă sistemul defect ca pe o normalitate, orice împotrivire fiind din start negată de populație. O populație gata să renunțe la puterea de decizie și libertate pentru un pic de curățenie, pentru o direcție și o bunăstare individuală, elemente pe care fiecare individ și le asigură individual într-o lume în care, este învățat să gândească pentru sine.