Gânduri la final de an și 20 de ani în Polonia

2025 marchează două decenii de când am ajuns în Polonia, cu o valiză mare de haine și două mii de euro în buzunar. Am sosit la Varșovia împreună cu o amică și cu prietenul ei de atunci, care a adus-o cu mașina pentru un an de studii Erasmus. Eu am rămas mai mult. La început nu știam cât timp voi rămâne, pentru că după ce mi-am numărat bine banii și am calculat exact costurile, mi-am dat seama că, fără un job, nu mă puteam susține mai mult de un semestru.

Am căutat persistent surse de finanțare, fără să știu o boabă de poloneză și, dacă m-ar fi întrebat cineva atunci, nici nu prea eram interesată să o învăț. Am acceptat tot ce a apărut, de la tutor de limba engleză pentru copii, la dădacă sau chiar munca cu ora, la aranjat șuruburi într-un depozit. După patru luni, am găsit un job permanent în vânzări. Un director chipeș m-a angajat și mi-a explicat pas cu pas, în engleză, în ce constă munca și ce am eu de făcut. După alte trei luni directorul a plecat, iar eu am rămas cu jobul, care mi-a plăcut și în care am continuat să mă perfecționez.

Cu timpul am realizat că am și un talent aparte pentru domeniul vânzărilor, această muncă încorporând și necesitând anumite elemente de libertate, individualism, autonomie și un pic de egoism care se pliază bine cu deschidere față de oameni și un caracter extrovertit, ca și al meu.  Beneficiile au venit repede. Călătoriile, în primul rând, și împlinirea dorinței mele din copilărie de a explora lumea, fascinant prezentată în fiecare sâmbătă seara la Teleenciclopedia pe TVR1.

Când am plecat din România, acum 20 de ani, ieșeam pentru prima dată din țară, traversând Europa de la Est la Vest și descoperind țările de pe traseu prin geamul autocarului, ca prin ecranul unui televizor. Un an mai târziu m-am urcat pentru prima dată într-un avion, din Portugalia înspre Polonia, iar până atunci, avioanele erau doar pe cer.

Așa că, atunci când viața mi-a scos în față un job de vânzări în export, cu oportunitatea unei lumi larg deschise, l-am apucat cu ambele mâini și nu i-am mai dat drumul.

Mediul internațional în care muncesc și trăiesc de ani buni m-a ajutat să învăț engleza la un nivel ridicat și să funcționez cu o poloneză deficitară, pe care perfecționez permanent. Spre deosebire de universitate, unde am predat câțiva ani, în mediul privat, lipsa fluenței în limba poloneză nu te oprește din a excela profesional sau de a fi acceptat la scală largă.

După două decenii, Polonia este mai deschisă la străini, mai tolerantă, cel puțin în aparență și din fericire niște polonezi inteligenți au pus baze solide de limbă poloneză Chat-ului GPT, care îmi face lupta cu limba poloneză semnificativ mai ușoară.

Câteva cuvinte despre război

Locuind în România eu am fost puțin conștientă despre război. Știam doar că bunicul din partea tatălui a luptat în cel de-al doilea război mondial, dar nu vorbea niciodată despre asta. Bunica mai povestea câteodată despre rușii ce au locuit la ei în casă în timpul ocupației. În România se vorbea în general puțin despre război, doar la lecțiile de istorie, privat oamenii ”uitând” sau preferând să nu discute. Am aflat mult mai multe despre război după ce m-am mutat în Polonia. Poporul polonez a păstrat vie  suferința războiului, transmițând-o  de la o generație la alta, privat prin memoria familiei, și public prin artă. Oamenii amintesc mereu atrocitățile care au avut loc în această zonă a lumii. Toți bărbații polonezi importanți din viața mea provin din familii refugiate, ce și-au lăsat în urmă munca și avuția pe teritoriile curente ale Lituaniei, Ucrainei sau Belarusiei, fugind înspre vest ca să-și salveze viața și copii. Jumătate de familia fostului soț, de partea tatălui, se trage din Lituania. Provin din două case învecinate dintr-un sat din apropiere de Siauliai pe care l-am vizitat cu mulți ani în urmă, mergând cu fostul soț la casa străbunicilor săi. Jumătate din familia fostului iubit se trage din Ucraina, de dincolo de Lviv, iar jumătatea din partea mamei a actualului partener se trage din Belarus, de lângă Minsk, unde străbunici lui au avut o afacere de măcelărie. De sărbători, el ne gătește după rețetele vechi ale mamei lui feluri de mâncare tradiționale ce provin din zona Bielorusiei. În vreme ce în România, comunismul practicat de Ceaușescu a șters memoria colectivă a războiului, în Polonia istoria lui a fost mereu amintită prin cărți și filme: Pianistul, Katyń, Wołyń, În întuneric, Roża (văzute și recomandate).

Prima discuție mai serioasă despre război am avut-o acum vreo trei săptămâni cu un amic ce lucrează pentru o instituție strategică poloneză. El ne-a informat că se pregătesc pentru ce-i mai rău, inspectând două buncăre și a trimițând decizii unor afaceri private (restaurate și hoteluri) că, în cazul stării de război au obligația să asigure mâncarea și cazarea angajaților instituției la care lucrează el. Atunci încă totul părea ireal, așa cum mi-se pare încă și acum. Mă trezesc dimineața și merg la muncă, mă așez la birou și citesc aparent liniștită emailurilor clienților din alte colțuri ale lumii, ce se plâng de ambalaje și prețul instabil al transportului, ce în ultimul timp crește imprevizibil. Printre cafe și telefoane legate de renovare ascult secretarele plictisite dând ordine de eliminare a unor cartoane instalate pe mobilă sau mutatul florilor, ce i-ar putea deranja vizual pe proprietarii milionari cu fițe de Franța. Nu arata ca la Cannes și asta-i marea problemă locală, în timp ce la o mie de kilometrii de aici oamenii luptă corp la corp pentru viață, iar la 700 de km stau în cozi la graniță ca să fugă din calea rachetelor rusești. Totul pare ireal, dar adevărul este că suntem sub o amenințare permanentă.

Sunt mulți ucrainieni în Polonia, fiind forța de muncă principală pentru muncile necalificate. Bărbații lucrează de obicei în construcții (la noi la apartament au lucrat echipe de ucrainieni) sau logistică, iar femeile în fabrici, la curățenie, ca manichiuriste sau vânzătoare. Toți oamenii aceștia susțin economia Poloniei, care în ultimii ani s-a dezvoltat accelerat. Polonezii sunt îngrijorați, dar își continuă viața zilnică. Spiritul este de luptă, majoritatea bărbaților cu care am vorbit gândindu-se serios să rămână și să lupte împotriva lui Putin în cazul în care ar ataca Polonia. Se trimit ajutoare în Ucraina și se organizează adăposturi pentru refugiați, mai mulți amici polonezi ce locuiesc la casă sau au proprietăți, declarându-și suportul pentru imigranți și oferindu-le adăpost. Pe grupurile de  Facebook se strâng colete pentru a fi trimise ca ajutoare și se face mobilizarea voluntarilor ucrainieni ce vor să se întoarcă să lupte. Din magazinele poloneze se retrag de la vânzare produsele rusești, Rossmann, Netto, Stokrotka, Polomarket și Topaz anunțând delistarea în masă a bunurilor produse în Rusia, ne dorind în nici un fel să sprijine producătorii din Rusia, care prin taxele lor ar hrăni bugetul rus. Una după alta, firmele poloneze anunță pe canalele sociale că refuză să mai exporte produse în Rusia (într-un fel nici nu mai are sens exportul, din moment ce rușii nu prea au cum și cu ce să le plătească) ori încetarea colaborării cu partenerii ruși. Sunt voci care spun că boicotarea Rusiei îi va înrăi și mai tare pe ruși, sunt alții care apără ca țara să se revolte împotriva lui Putin, după ce le cade economia.

Personal, mi-e frică de nebunul care are acces la arme nucleare și chimice, iar eu locuiesc într-o țară vecină cu el și vecină cu țara pe care o invadează. Mă gândesc serios ce să fac, iar între timp mi-am transferat banii din Revolut (și de frică și de susținere). Am prieteni ucrainieni ce suferă pentru că familia le-a rămas în urmă, și prieteni ruși, ce se tem pentru ceea ce urmează.