Italiano vero

Mi-am scris un client: ”Am primit setul dublu … este frumos, dar nu-i posibil să separăm produsele.” ”Păi, tocmai aceasta este idea promoției, să nu le separați.”

În mintea lui când a văzut un set de două produse la un preț de unul, în loc să le folosească pe post de promoție, pentru beneficiul clientului final, s-a gândit imediat să le desfacă și să le vândă separat. Doar că surpriză, nu poate. Ce durere și ce chin pentru sufletul lui italian. Ma è una tragedia!

De când lucrez cu această națiune creativă, chiar înțeleg de unde le-a venit inspirația pentru a inventa mecanisme de făcut bani și control ca Mafia, Camorra sau Ndrangheta. Nu mă mai miră nimic la ei, de la bunul gust și stilul pe care îl din naștere și îl transmit prin felul în care se îmbracă și manierele pe care le afișează, până la perfidia de care dau dovadă în orice chestiune care ține de bani și câștig. Sunt iubitori de vinuri selecte și gurmanzi înnăscuți, iscusiți negustori, al căror sport național în afaceri nu este golful, ci înfiptul cuțitului pe la spate. Mincinoși talentați, își vând prietenii de familie pe puțini arginți, fără urmă de regret sau îndoială. Așa cum au un gust select pentru paste al dente, au și o preferință aparte pentru a-i exploata pe ceilalți, care în mintea lor sunt întotdeauna mai naivi și mai proști, pentru că doar un italiano vero este un combinator desăvârșit în toate situațiile posibile și mai ales imposibile. Viva Italia, te vor ademeni, îți vor zâmbi și te vor minți la fiecare a doua frază. Cu sinceritate aparentă în glas îți vor spune povești lungi și întortochiate despre cum duc ei greul și viața este complicată în țara lor de baștină, trăgând relaxați dintr-o țigară în costumele lor Armani. Toți italienii pe care i-am cunoscut mi-au lăsat ciudata impresie că munca nu-i de ei, fiind prea ocupați cu băutul espresso-ului per sporcarsi le mani.

Tind să-i înțeleg pe românii care au tras la Italia, unde pe lângă limba accesibilă, i-a ademenit și caracterul explorator și șmecheresc al italienilor, venindu-le ca o mănușă conaționalilor, obișnuiți cu supunerea, capul plecat și abuzurile, relicvele pe care le ducem cu noi mult timp după căderea comunismului.

Bologna intr-o zi de duminica

Stau într-o rochie Motivi pe Via S’Isaia, de un albastru intens. Sunt in Bologna, așteptând un taxi, în timp ce rochia îmi flutură în vânt de la curentul de aer. M-am împachetat cu greu, după trei zile de munca intensa, prea puțin somn și un pic prea mult alcool cu antibiotice. În prima fază am avut un antibiotic puternic, cu care mi-a comunicat doctorul să nu beau, așa că am băut mai puțin. Cu al doilea, mi-a zis că pot bea vreo două pahare de vin, așa că am băut mai mult.

Azi am dormit fără ceas, trezindu-mă la 9:10. Am făcut un duș scurt și am mâncat un dejun italian la Alberta, cu brânză, șunca și ștrudel. I-am spus la revedere Albertei, îmbrățișându-ne călduros la plecare.

Aștept taxiul de ceva timp așa că, îmi preocup atenția cu zarva de peste drum. În jurul unei biserici improvizate s-au adunat oameni, posibil ortodoxi după obiectele de ceremonie, dar mai degrabă nu ruși, căci le lipsește crucea dubla. După chip și port par români, in mare majoritate femei cu cârpe pe cap, bărbați mai in vârsta și modești și două grupuri de copii gălăgioși.

E duminică. Eu aștept un taxi ca să merg la următoare zi de munca, ei se socializează religios în ziua lor liberă. Alberta iese să ia o saltea pe care o lăsase pe trotuar peste noapte, cu femeia ei de casă, o moldoveancă de dincolo de Prut, ce se temea să-mi vorbească românește. Ea revine, le face o poză celor de peste drum și intră repede înapoi. Mi-se confirmă că sunt româno-moldoveni, când o femeie mai în vârstă se desprinde din grupul lor cu un telefon în mână. O aud turuind reproșuri prin aparat, probabil pentru cei rămași acasă, într-o moldovenească grea. Îmi amintește de primu meu an în străinătate, când mă sunau părinții în fiecare duminică, ca un semn de aparținere, la ei și la cultura duminicilor libere de muncă.

Sosește taxiul, mă urc și într-o italiană combinată îi dau domnului adresa. El mă întrebă de unde sunt și urmează în mine un blocaj. Îl rezolv răspunzându-i că sunt româncă, dar contrastul cu oamenii e peste drum mă face să realizez că, am nevoie să mai adaug ceva.

Viața italiana

Mă întorc de la Florența, când încep aceste rânduri, într-un tren aproape gol, contemplând la viața italiana. Bella Italia, mereu veselă, cu multă rupere de pulă și plină de intrigi machiavelice, este o țară de vis. Plină de femei frumoase, ce țin țigara între degete ca pe o bijuterie și bărbați eleganți din cap până în picioare, Italia te salută cu ciao și îți întinde bucuroasă un Prosecco. Italia reprezintă o lume aparte pe harta Europei, frumoasă, caldă și relaxantă, cu un tempo redus la minim, plină de stil și mâncare delicioasă. Stilul italian însemnă eleganță, pretenție și atenție la detalii, culoare și mesaj. Mâncare italiană e o armonie de gusturi și arome, ce nu dă greș nici în restaurantele cu multe stele, și nici la taverna din colțul străzii. Vinul italian e o abundență de arome, iar italienii, care îl beau, sunt mereu o companie plăcută, zâmbitori, relaxați și gata să-ți ofere la orice oră sfaturi, îndrumări sau o cafea. Autentic călduroși, mereu bine dispuși și foarte vorbăreți, italienii sunt adevărați mafioți în afaceri, eliminându-și fără de milă sau jenă cei mai loiali amici, dacă banul cere efortul ăsta. Actori de Oscar, își joacă dramele italiene cu multă pasiune, veridicitate și șarm.

Am început să cunosc Italia relativ târziu, fiind încă sunt departe de a o înțelege. O mare parte din împotrivirea mea s-a datorat imaginii proaste pe care o aveam despre Italia, pe vremea când locuiam în România, de unde toți compatrioții luau drumul ei cu patimă. Primul contact cu Italia l-am avut pe vremea studenție, când am traversat Europa într-un autobuz, iar una dintre primele opriri a fost Padova. Acolo ne-au întâmpinat țiganii romulani, cu furtișaguri de vânzare, ținându-ne companie până a coborât din autobuz diaspora locală: zilierii, hoții, prostituatele și combinatorii de ocazie. După momentul acela, Italia mi-a rămas codată în minte ca un loc populat de românași indezirabili, așa că nu m-am prea aventurat în concedii pe acolo, cu excepția unei excursii la schi in Marilleva. Acolo am descoperit Madonna di Campiglio, în vecinătate, un loc mirific în care am petrecut doar o zi, dar unde m-aș întoarce cu plăcere la schi. Mi-am început familiarizarea cu Italia treptat, în călătorii de afaceri, după câteva vizite la Bologna, pe care l-a început am găsit-o plouată, mohorâtă și mucigăită. Imaginea de oraș rece și îmbătrânit mi s-a schimbat după ce am tras un futai sănătos pe una dintre străduțele ei întunecate. Au mai urmat câteva beții vesele cu vinuri albe și roșii, fumuri de țigări împărțite studențește, multă înghețată și viața italiană a căpătat o altă perspectivă.

Am regăsit și românii prin Italia. În anii recenți însă, majoritatea celor pe care îi recunoșteam erau din aia de import, de peste Prut, care se fereau ca dracu de tămâie de limba română, declarând cu tărie că limba lor de baștină e rusa lui Stalin. De obicei prestatori la muncile de jos, în cafenele sau la curățenie, i-am luat ca pe o categorie etnică, cu care nu aveam mai nimic în comun, în afară de faptul că, vorbeam aceeași limbă.

Cu ajutor de la clienții mei am învățat câteva lucruri foarte utile despre Italia: Toto Cutugno e un manelist italian, faimos in Rusia (și România aș adăuga eu) pe care italienii nu îl suportă; Albano și Romina au fost pe vremuri ceva interesant de ascultat, dar în ziua de azi melodilor lor au versuri tâmpite; Mafia e în Sicilia, Camorra in Napoli și Ndrangheta în Calabria, pe unde ar fi bine să nu ajung; dacă, din greșeală nimeresc pe acolo, și ajung prin ceva restaurant, cel mai indicat pentru sănătatea mea ar fi să stau cu fața la ceva perete, că să pot declara ulterior liniștită cu nu am văzut nimic, din ce o fi împușcat cineva pe acolo.

Spre oroare lui Giovanni, băgăm totuși o manea italiană 🙂

Noi schimbări sau poate doar obiceiuri alterate

Noul an, noi schimbări, și câteva obiceiuri vechi pe care inca le duc cu mine. Am cumpărat Wired in loc de The Economist in aeroport și am dat-o pe vin in loc de suc de mere in avion. Am găsit un parfum misto la duty free, dar am zis sa nu fiu impulsive shopper și sa-l cumpăr de pe net, eventual sa ma mai gândesc dacă chiar mi-l trebuie acum, ca am deschise vreo șase pe acasă. Am rezistat până la Munich, unde l-am găsit mai ieftin, și am dat frâu liber impulsului. A dracu prețurile astea, în țările mai sărace, imaginea luxului e întotdeauna mai scumpă.

M-am împachetat ca de obicei târziu, in stilul deja clasic, pe la doua noapte probând într-o veselie țoale. Am pus mai multe haine, decât aveam nevoie, dar ce sa faci, când valiza e oricum mare și foarte încăpătoare? Devii femeie. Aveam acasa o valiza mai mica, dar era a mea, iar de câțiva ani evit sa călătoresc in interes de serviciu cu valiza personală, cel putin la bagajul de cală. La frecventa călătoriilor valizele se distrug inevitabil și e un cost pe care am chef să- l acopăr, nu la salariul meu cel putin.

In aeroport am intalnit un cunoscut, și pe cunoscutul lui, pe a cărui nevasta de fapt o știam, tipa lucrând cu mine. In mod interesant, după ce tipul mi-a zis cine e nevasta-sa nu m-a prins din prima, pana a început gagiul sa elaboreze … au o românca care lucrează acolo 🤪. Așa ca, am pus-o de un small talk cu băieții, cât timp a întârziat avionul.

Pentru că merg in Italia, am decis sa ma îmbrac sic pe toată durata călătoriei, iar ca o consecință am ajuns să defilez prin aeroport cu cisme înalte, pantaloni din piele mulați pe cur și ochelari de soare pe nas, spre atracția tuturor bărbaților, care mi-au căzut in raza vizuală. Conștientizând privirile lor, in primă fază am avut un boost de încredere, bucurându-mă ca sunt „vizibila”, ca atrag atenția bărbaților, doar trecând pe lângă ei. După câtiva metrii a urmat un moment de oboseala, când am simțit privirile prea grele, prea multe, si prea obositoare. Sătula de atentie am început sa caut niște ochi, care sa ma privească indiferenti si nu lacomi. La final, m-am simțit stânjenită și prea expusă, așa ca m-am deconectat de la atenția celorlalți.

Sunt in drum spre Italia, 3 zile la Bergamo, unde mă așteaptă doi clienți simpatici, șireți și italieni. Pe lângă clienți o sa am parte de soare la 11 grade Celsius, mâncare bună și vin delicios. Partea negativă e un șef morocănos pe cap și puțină muncă.

Când îmi terminam împachetările de dimineața, ma gandeam ironic cum as putea sa fiu o damă de companie, dacă ar fi sa descriu frecvența și destunațiile călătoriilor mele.