Image by Dimitri Wittmann from Pixabay

Azi, dintr-una într-alta am spus un lucru adevărat despre mine: am o sete disperată de a fi iubită. Îmi lipsește iubirea și afecțiunea, cautând-o mereu, fără încetare, în cele mai futute locuri posibile, în paragini de relații și în inimile ocupate ale altor oameni. Am o disperare bolnavă pentru afecțiune și o nevoie acută de a fiu dorită, admirată și iubită, așa că îmi adun în jurul meu o mulțime de bărbați, de care nu am nevoie și pe care îi fut la cap până se îndrăgostesc de mine, până mă doresc cu ardoare, chiar dacă eu nu vreau să fiu cu ei, din diverse motive, ce nu ne-ar permite o relație normală, în care să fi fericită. Iar, cea mai nașpa parte vine abia după ce conștientizez că nu vreau sau nu pot să fiu cu ei, dar nici nu vreau să le dau drumul, ținându-i legați de mine prin anumite circumstanțe, ce mă asigură că ei sunt acolo, la dispoziția mea, când am eu chef, pentru ca așa mi-se pune mie pata.

Odată prins în plasa mea, bărbatul, se afundă până la sufocare, îmbălsămat în iubire și respingere deopotrivă, ceea ce creează între noi o legătură bolnavă și puternică din care nu mai putem ieși normali. Doar că, eu nu sunt normală și toată legătura asta nu face decât sa-mi confirme modelul de viata defect.

Consecințele relațiilor de genul acesta sunt de obicei devastatoare și pentru mine, și pentru ei. Eu nu pot merge mai departe decât dacă sar la următoarea relație, care de cele mai multe ori începe ca o relație adjunctă la relațiile pe care le întrețin deja cu foștii etern vii din viata mea, ca să se sfârșească în mod normal ca și celelalte. Pentru ei se termină în cel mai bun caz cu inima ruptă, iar în cel mai rău cu o obsesie bolnavă pentru mine, îmbălsămată într-o ură ascunsă, ce o proiectează în tăcere asupra mea, de fiecare dată când ni-se intersectează ochii.