Profesional eu am o poziție de middle management. Sunt undeva în linia a doua, după directorul firmei și directori de departamente, fără oameni în directă subordine, dar cu departamente și oameni din alte departamente ce primesc sarcini de la mine, sarcini pe care eu trebuie să le schițez, să le comisionez, să le verific și să le evaluez. Strategic lucrez cu anumite piețe și direct cu clienții, dar după cum am mai spus, firma e poloneză și cu bugetul, și cu mentalitatea. De aceea trăiesc în scenariul clasic al firmelor poloneze, pe o poziție mult sub capacitatea mea, dar nu am unde să trag firma după mine, pentru că nici nu mă plătesc să fac asta și nici nu-mi cer asta, limitarăți de propriile lor posibilități. De ceva timp nu mai învăț nimic nou pe aici, decât tactici de manipulare și negociere de la clienți, la modul hard-core, când îmi trag câte o plasă, mai ales arabii, pe care am început să-i vânez deja eu. Lucrez foarte puțin cu Europa, unde am parte doar de firme din astea wannabe și mult prea puțin cu America, unde potențialul este mai mare, dar oferta nu-i ajustată. Încerc să o ajustez, dar merge anevoios, că nu toți au pe aici chef de muncă. Și cum ziceam, stau pe loc, punând umărul la schimbări minore pentru mine, cu impact major pentru sedentari.

De ceva mai mult timp îmi caut alt loc de muncă, în primul rând mai bine plătit, în al doilea rând pe o poziție mai complexă și de preferință într-o firmă mai mare, mai modernă, mai internațională. Nu mă grăbesc să schimb locul de muncă, cu orice preț, pentru că nu câștig rău raportat la unde locuiesc, călătoresc prin lume destul de des, am o poziție stabilă  în firmă și îmi pot face munca cu multă rupere și aceleași efecte. Vreau să schimb pentru că îmi doresc să câștig mai mult, ca să-mi îndeplinesc anumite planuri și vise, și pentru că vreau să mă dezvolt profesional și personal. Nu simt că mi-am atins potențialul și acesta este un moment corect să trec la următoare etapă de învățare.

Cu motivațiile de mai sus m-am tot dus la diverse interviuri în ultimul an. La început am avut o atitudine total greșită, nu am înțeles pozițiile la care aplicam și nu reușeam să mă conectez corect la oamenii ce stăteau în fața mea. Uitasem cum trebuie să mă vând și aplicând la poziții superioare, nu știam din ce poziție negociez. M-am reevaluat și am început să bifez interviurile cu brio la ceea ce ofeream eu, dar nu și la ceea ce ceream. Pentru că, ceream prea puțin. La un interviu chiar mi-au râs ăia în față că, doar atât vreau, dar s-au plâns ca niște curve ieftine când le-am zis că mașina e obligatorie în pachet. Patroni polonezi. A urmat ajustarea cerințelor și a modului lor de prezentare, pentru că dacă nu eram eu convinsă că merit de 3x mai mult decât fac acum, nu aveam cum să-i conving pe alții să-mi dea banii ăștia.

Acum sunt în faza de smerenie. Am bifat interviul, am cerut banii și acum urmează proba de foc, care să stabilească dacă sunt suficient de bună, matură și înțeleptă, ca să mă alătur lor. Și … m-a lovit umilința. Nu-i un sentiment pe care-l experimentez prea des, printre altele si datorita faptului că stau de ceva timp în mediul meu, explorat, analizat și dobândit deja. M-a lovit și frica, realizând așteptările (milioanele ce trebuie făcute), povara (oamenii care trebuie coordonați), responsabilitatea (de a nu dezamăgi) și proba (convingerea mea si a celorlalți că merit acel loc). Peste astea am turnat lipsa mea de experiență și cunoaștere în domeniul respectiv (căci schimb domeniul), care sunt normale atunci când se fac lucruri noi și care se compensează cu entuziasm. Entuziasmul în cazul meu este puțin terfelit, după ce m-am entuziasmat deja prea mult și prea în vând la locul de muncă, curent. O parte din îndoiala mea se datorează și mediului căruia vreau să aparțin, practic trecând de la o poziție de middle management la una de top management. Știu că oamenii nu sunt extraordinar de inteligenți în top management, dar nu-i chiar așa ușor să aderi la clubul lor.