Am observat că îmi lipsește zâmbetul. Stresul mi-a furat zâmbetul de pe față, bucuria naturală și capacitatea de a mă simți încântată de ceea ce mă înconjoară. Am trecut de patruzeci de ani, sunt încă frumoasă, am un soț iubitor, un copil minunat și isteț, un copil bonus plin de umor, o casă elegantă în centrul orașului, și nu într-un sat de periferie, și o carieră în ascensiune. Din ecuația perfectă lipsește însă zâmbetul meu.
Realizând, am uitat să mă bucur de roadele muncii mele, să-mi dau timp să le savurez pe fiecare în parte, să mă încânt de prezența lor fără teama că le voi pierde.
Căutând adânc în mine, înțeleg că frica este principalul meu inhibitor de a mă bucura de viață. Nu știu când s-a instalat, dar s-ar putea să mă fi însoțit din fragedă copilărie, când după clipele de fericire urmau momentele de pedeapsă, ca într-o nesfârșită roată a fatalității umane.
În timp am învățat să o maschez sub forma curajului și mai ales a ambiției. Dorindu-mi mereu mai mult, am putut să minimalizez ușor ceea ce aveam, jucând agresiv cartea schimbării, a flexibilității și adaptării. Ceea ce alții au văzut în mine sub formă de curaj, nu era, de fapt, decât frica de a pierde ceea ce am, ascunsă sub dorința de a-mi dori mai mult. Frica, o obsesie nelucidă, ce-i transformă pe oameni în monștrii.
Varșovia este în sine o experiență. Un șut în fund al capitalismului brutal și strălucitor, dictat de la ultimul etaj al clădirilor din sticlă, cu balcoane frumoase și inutile, unde încăperile zilierilor au prea puțin loc pentru ca fiecare să lucreze într-un spațiu minim acceptabil, iar cele ale directorilor prea mult spațiu, care să poată fi justificat. Vin des la Varșovia, ca să sărut inelul reginei de gheață și să mă lingușesc cu slugile ei corporatiste, așteptarea fiind ca cel puțin odată pe lună să le aduc ofrande, gustoase din provincie, pe care ei să le guste dezgustați, iar mai apoi să le batjocorească după bunul lor plac. Provincia rimează cu supunerea, insignifianța și banalitatea pentru capitaliștii varșovieni. Ne văd ca pe niște brute necioplite și inutile, dar totuși folositoare când le aducem premii bănoase, la salariile umflate, care în provincie par de domeniul filmelor cu scenarii foarte imaginative și ireale.
Viața de directoriță poloneză este puternic conectată la Varșovia, fruntea țării și cuibarul de viespi înțepători, printre care orice director trebuie să navigheze cu multă răbdare, înghițindu-și permanent orgoliul și pornirile instinctive, având mare grijă cu cine își alege luptele, unde-și caută aliații și întrebându-se mereu pe cine cu adevărat se poate baza în momentele cheie. Într-un final totul-i politică. La nivelurile înalte și în funcțiile de conducere, politica dictează mai tot ce mișcă, și din observațiile mele, este mai puternică decât rezultatele. Nu odată, am văzut oameni cu rezultate slabe călăriți pe funcții și promovați pe vorbe goale, iar celor care au tras la jug și au contribuit cu sudoarea muncii, li s-a mulțumit pentru participare când sacii au fost puți în căruță, fiind trimiși mai apoi la plimbare pentru banalități, ba că s-au încăierat cu persoana greșită sau nu au pupat signetul cu buze suficient de lipicioase. Nu-i nici o magie în a fi directoriță, în evaluarea mea după doi ani de când ocup această poziție, primită pe bază de merit, potențial și rezultate, dar trebuie să ai pielea groasă, fitilul lung și psihicul tare. Atenție, nu de betonul care crapă la impact, ci tare flexibil, care se îndoaie, ca mai apoi să revină la loc. În meseria asta trebuie să înveți cum să te ridici în picioare, după ce ți-i iei bine de tot peste ochi, și să te obișnuiești să mergi înainte, cu intenție și țintă, indiferent de câte obstacole trosnesc în calea ta. Cu cât mergi mai drept și mai determinat la țintă, cu atât colegii îți vor arunca și mai multe obstacole în cale pentru am uzul propriu și ca să testeze apele.
Trenul străbate câmpiile Poloniei, proaspăt arate, din a căror roade ne vom hrăni toți, doar împărțeala nu va fi făcută după muncă și nici după nevoi, ci mai degrabă după orgoliu.
Sunt un workaholic. Îmi dau seama de asta cel mai bine în vacanță, când parțial mintea mea este la muncă, deși ar trebui să fie în concediu, relaxată și fără griji. Muncesc, butonând curioasă telefonul la plajă în căutare de adrenalină, de e-mailuri cu noutăți și mesaje cu cerințe de ajutor. Le citesc pe fugă, încântată că nu trebuie să fiu 100% prezentă, camuflată de scuză că sunt necesară. Nu sunt, dar muncesc ca un dependent, sub acoperirea că e mereu ceva de rezolvat și pus la cale, ce nu-și poate urma făgașul normal fără implicarea mea. Sunt atât de dependentă de muncă, încât ieri am petrecut o întreagă scufundare de 50 de minute cu gândul la muncă. În calmul mării, la 18 metrii sub nivelul ei, pe când trebuia să mă delectez cu peștii ce îmi înotau alături, desprinsă de toate, eu m-am prins cu ardoarea de muncă, disecând relațiile pe care le am cu oamenii de acolo, problemele și nevoile lor. Am și visat cu munca de câteva ori de când sunt în vacanță. Ironic este că muncesc cu gândul la vacanță, la relaxare, la cald, la distanța dintre mine și problemele oamenilor de la muncă.
De ceva vreme, cred ca de când am avansat, am devenit mică dependentă ce se mă droghez cu munca. Partea proastă este că nu știu cum să mă deconectez. Nu știu cum să scap de dependență, cum să fiu de la ea, cum să prezentă: aici și acum.
Când mi-se cere să mă bucur de moment, devin brusc iritată, nu îmi convine ceva și de fiecare dată găsesc ceva care să mă enerveze, și încă repede, vorbesc tare, urlu inutil la alții, ca un dependent în lipsa drogului.
Doar când muncesc sunt că am un sens, mă simt importantă, am o misiune care îmi dă un sens, un țel de realizat și stabilitate. Cu înaintarea în vârstă, asociez tot mai mult stabilitatea cu venitul. Am uitat cum să mă definesc în afara muncii, cum să mă deconectez, accesând alte aspecte ale vieții, fiind mai prezentă în relațiile cu cei apropiați, sau practicând hobby-urile care îmi dădeau atâta energie altădată, și pe care acum le-am pus în cutia așteptărilor fără termen limită.
Când nu muncesc, transform totul în muncă, fac task-uri și planuri din orice chilipir și amân momentele de plăcere în așteptarea gratificației supreme. Nu va veni, căci e aici, doar că eu încă nu am învățat cum să mă bucur de ea.
De mai bine de un an, sunt liderul echipe mele, timp în care tot efortul meu a fost depus pentru a învăța, a crește și a mă dezvolta profesional și personal.
Profesional, pentru că deși sunt super expertă în ceea ce fac, a fi liderul echipei nu însemnă a face eu ceea ce știu cel mai bine, ci ai învăța pe alții să facă ceea ce eu știu să fac, mai bine decât mine. Succesul meu, este succesul lor, iar eșecul lor înseamnă că eu nu i-am ales, nu i-am școlit, nu i-am condus și verificat corect.
Personal, pentru că miza este cu totul alta, mult mai mare, mai ambițioasă, mai bine plătită și mai solicitantă.
Nivelul de stres, așteptările și frica de eșec cresc proporțional cu poziția. Adrenalina nu mai este servită în doze regulate la intervale de timp, ci în porții zilnice. Călătoriile de afaceri nu mai sunt guri de aer ale ieșirii din monotonie, ci obligații regulate, cu program fix și foarte încărcat. Deciziile se transformă brusc din mici succese profesionale de confirmare a abilităților, în obligații și așteptări cu termene scurte de realizare și implementare. Și apoi mai e controlul, necesar, inevitabil, neplăcut și complicat. Pe cât de neplăcut este controlul, feedback este de zeci ori mai rău. Cel negativ, dar și cel pozitiv. La început, în naivitatea mea, am căzut de câte ori în capcană feedback-ului pozitiv, crezând cu naivitate că e plăcut să lauzi, să încurajezi, și să vezi zâmbetul de mulțumire pe fața persoanei pe care ai ales-o în echipă, ai antrenat-o și ai ajutat-o să se dezvolte profesional. E minunat, până ce persoana din fața ta întoarce toate cuvintele frumoase și pline de încurajare pe care i le-ai spus, împotriva ta. Atunci e țeapă, căci te înțeapă fără de milă, ba că salariul nu-i suficient pentru munca depusă și vrea mai mulți bani, ba că responsabilitatea nu-i convine, ori îți folosește cuvintele ca să-ți dea peste bot când îndrăznești să îi livrezi feedbackul negativ.
O mică paranteză: am încetat să mă mai întreb de ce fostul șef era atât de zgâriat cu laudele și cu feedback-ul în general.
Feedback-ul negativ este întotdeauna neplăcut, și pentru cel care îl dă, și pentru cel care îl primește, iar din experiența mea de până acum, pot spune că cel mai greu este de dat cuiva care nu vrea să-l primească.
Nici mie personal nu-mi place să-l primesc, dar îl accept și încerc mă concentrez pe a corecta acele aspecte în care mai am de lucrat. În ierarhie directă nu prea discut, nu mă prea cert, eventual încerc să înțeleg mai bine și atât, ca să-mi pot îmbunătăți performanța, munca și atitudinea.
Sunt mulți oameni care iau personal informațiile unui feedback negativ, ca pe niște afronturi, pe care le neagă, câteodată plâng când le ascultă, ori nu le recunosc. Sunt genul care fac tot posibilul ca să-și acopere neajunsurile, ca pe niște lipsuri rușinoase. Foarte greu se lucrează cu acești oameni, pentru ca ei se consideră perfecți, munca lor este ideală, deși rezultatele nu apar, iar dacă îi verifici la sânge, ceea ce evită cu orice preț, găsești elefantul sub preș. Au mândrie mare și probabil un adânc complex de inferioritate, pe care îl ascund sub impresia de auto știutori cu care amețesc naivii sau pe cei noi în branșă. Sunt oroarea feedback-ului negativ.
Psihic, cel mai greu este deconectarea. Mi-e greu să-mi găsesc butonul stop și mai greu este, ca atunci când îl apăs să se și oprească din mintea mea gândurile legate de muncă. De ce nu am făcut asta? ba nu, cealaltă! am uitat să fac … unu, doi, trei 😱🫣 de ce am făcut așa și nu pe invers🤯? Poate nu am făcut destul … și tot așa, sună zi și noapte saga muncii în capul meu. Pe lângă nopțile nedormite, lipsa de deconectare îmi reduce performanța pentru că nu mai văd pădurea de copaci. Mă adâncesc în detalii și nu știu cu să ies din ele, scormonind într-un morman de fiare după aur. E suficient să schimb mormanul, doar că nu știu cum să mă opresc din scormonit, să iau o pauză și să mă îndrept spre țelul concret.
Aspectele pozitive ale muncii, pe lângă cele financiare, sunt de dezvoltare mentală, o nouă etapă, o nouă experiență, alt acces și nivel de cunoaștere a lumii, a oamenilor, a înțelegerii muncii, a deciziilor, responsabilităților și performanței. Am acces, lucrez și raportez unor oameni de succes, cu experiență mult mai vastă decât a mea, pe care îi observ, de la care învăț și mă inspir în ceea ce fac. Schimbare mediului este foarte benefică, pentru că lărgește orizontul și prezintă alte perspective de gândire și abordare a situațiilor. Tot înainte.
„Ador” să negociez contracte în poloneză = 🤯😵💫😥. Ce pot să spun, decât că mulțumesc celor de la Chat GPT că l-au dat maselor 🙏🙏🙏
Da, știu, inteligența artificială va înlocui forța umană într-o bună parte, de aceea planul meu genial este să nu aștept înlocuirea, ci să introduc singără technologia în munca mea, ca să-i extrag beneficiile și să automatizez cât mai multe procese. Așa cum nu îmi place să negociez contracte în a treia limbă pe care o vorbesc, la fel de puțin îmi place să scriu emailuri, în special corporatist vopsite. Dar Chat-ului îii place, el nu are sentimente frumo definite ca „grețuri” sau „râcă”, deci mi le corecteză frumos și să mi-le adapteză stilul împus de vocabularul polonez sofisticat și încurcat pe care nu-l posed. Nu este ideal, dar cu siguranță îî merge mult mai bine decât vărului lui Google Translete.
De ieri mă răsfăț într-un sentiment de ciudă, de nu mai pot. Am ratat festivalul Sundance din anul acesta și nu mai pot de nervi. Este primul an după pandemie când Sundance a revenit în forță, local și nu online, all-in, cum ar veni, iar eu nu sunt în acolo să vizionez filme de nișă, să petrec, să muncesc și să mă distrez alături de oamenii faini. Toți prietenii mei de la festival postează pe Facebook filme și poze din Park City, cu munți de zăpadă și voie bună, iar eu o ard în Polonia la un 1 grad C, nici cald și nici frig, pe întuneric, fără zăpadă, închisă 8 ore într-un birou cu o fereastră fără lumină, așteptând ca zgârciții ăștia de polonezi de la muncă să-mi dea un nou contract, în care sper să primesc un ciot de os în plus, că a explodat inflația și ni s-au scurs buzunarele, de la cât de bine ne-a dat-o PiS-ul (Partidul Drept și Dreptate) cu dreapta lor. Și, ca să mai pun sare pe rană, în timpul liber, după ce plec de la ”plantație”, trebuie să suport crizele de isterie ale copilului prietenului meu, care nu are chef să meargă la școală și își simulează boli pe bandă rulantă, ca să-l lase taică-sau acasă să se joace pe tabletă toată ziua.
Am fost la Sundance in 2020. Scriam atunci mai des pe blog și am povestit că o să dispar din radar pentru vreo două săptămâni în State. În timp ce unii au crezut că poate merg s-o sug la vreun burtos milionar, ei bine, am fost la Sundance, în Park City, Utah unde are loc anual festivalul creat de Robert Redford, iar Weinstein era deja la altă răcoare pe vremea aia. M-am înscris la festival și în 2019, dar am făcut aplicația nu prea convinsă, și ca tot ceea ce facem din sictir și cu îndoială, nu mi-a ieșit. În schimb în 2020 am fost determinată să merg am și am și ajuns.
Am fost voluntar la Sundance, lucrând șase ore într-un cinematograf provizoriu. Printre ture, și în timpul lor, mai ales în cea de a doua parte a festivalului, când s-au mai rărit ”patrons”, că așa se numesc clienții acolo, m-am uitat la filme de nișă. Am vizionat 15 filme în două săptămâni, am fost la petreceri, am participat la tot felul de activități și discuții despre filme (unul cu Hillary Clinton), am facut yoga, am fost la masaj, m-am plimbat printre dealuri de zăpadă prin Park City (mișto tare orașul) și am socializat. Am socializat enorm și partea asta îmi place la nebunie în State, că poți vorbi ușor cu oamenii pe stradă, că poți socializa oriunde, și nimeni nu se uită ciudat la tine, te ajută cum poate, chiar și când nu poate. Ador în State ospitalitatea și bunăvoința cu care oamenii se tratează unii pe alții. Mi-am făcut prieteni în Park City cu care țin și acum legătura, ba chiar m-a vizitat proprietarul hostelului în care am locuit anul trecut. Am cunoscut și trei români, unul la festival, care lucra și el ca și voluntar de vreo șapte ani (un tip foarte simpatic și modest, despre care aveam să aflu ulterior că are o mamă vedetă în România) și un cuplu, care m-a și invitat la ei la o super delicioasă cină, tipul lucra la hostel și tipa o firmă adiacentă cu hostelului. Ce să mai spun, super oameni. Doar cu mâncare am dus-o greu în State, mâncând ceva delicios și sănătos de 4 ori – la hostel, ceva gătit de un kurd care lucra la acolo și ne-a făcut o specialitate de la mama lui de acasă, la cina românilor, la o petrecere a voluntarilor și pe aeroport în Salt Lake, la un restaurant chinezesc.
Mi-e dor de libertatea de la Sundance, de atmosfera mișto, relaxantă și oamenii care se adună acolo și te inspiră prin atitudinea lor. M-am simțit cu adevărat liberă, fericită, fără stres sau complicații.
În 2024 nu mai ratez festivalul, because I am Sundance Baby!
Înapoi la călătoriile de afaceri, de data acesta cu o destinație exotică. Dar, până la destinație mă așteaptă un transfer prin Dubai, cu Emirates.
M-am împachetat cu năbădăi, realizând la check-in că nu am nici un card la mine. Din fericire am două pe telefon 😅. Mi-am ieșit din mână, ce să faci 😓.
Surpriză plăcută la Lot, au dat o prăjitură 😌, chiar bună, în locul tradiționalului Price Polo. Poate vor să se repoziționeze, mai ales că în ultima vreme serviciile Lufthansa au scăzut enorm.
În schimb Emirates prestează trucuri de linii ieftine. Vrei loc mai bun, gen primul din față, ieșirea de urgență sau rând cu două scaune😀? Plătește mai mult 😟😖. Niște gunoaie, ținând cont de prețul biletului. Din păcate nici nu mă pot îmbăta ca lumea, că sunt la antibiotic 😔.
Pentru că am schimbat tipul bagajului de mâna, am lăsat valiza pentru laptop și am luat un rucsac, m-am cam aiurit la împachetarea în aeroport și am pierdut revista, așa că a trebuit să o cumpăr din nou 😩. Scump Economistul, dar util pentru a fi la curent ce ce se întâmplă în lume.
În relație prioritățile se schimbă și nu sunt neapărat legate de celelalte persoane, de partener sau de prieteni, pe cât sunt legate de nevoile practice ale vieții. Femeilor li-se reproșează des că, relațiile le taie aripile vieții sociale, că-și ignoră prietenele în detrimentul iubitul și-a timpului petrecut alături de el. Sunt probabil multe femei care-și reduc singure viața socială pentru a fi cu partenerul în tandreți, dar sunt și multe altele care aleg să-și taie din viața socială, când proiectele în care sunt angajate alături de partener, cer muncă și nu distracție.
Ieri am fost invitată la petrecerea unui foste amice, cu care nu m-am văzut de peste un an și cu care am cam tăiat din relații din cauza comportamentului ei neadecvat. M-am gândit în primă fază să merg, mai ales că am observat din partea ei o insistență de-a ne păstra relația și aveam chef de o zi de relaxare, după ce sâmbătă m-am înțepat și m-am tăiat în țepii trandafirilor sălbatici pe care i-am tăiat din grădină, dar m-am decis clar că nu merg în momentul în care prietenul meu mi-a zis că merge și duminică la apartament, pentru că mai are de lucrat la montatul mobilierului pentru baie. Am pus în balanță pe de o parte o petrecere în aer liber, amuzantă și veselă, cu bere și grătar, alături de niște străini cu care aș avea slabe să leg contacte pe termen lung și munca la înșurubat de mobilă, pentru noile noastre băi, în praf și pe ciment, alături de partenerul meu, care face exact treaba asta. Nu a fost o decizie grea, ba chiar una foarte simplă și logică, deoarece în momentul în care unul trage la proiectele comune, iar celălalt merge la distracție, nu se strică doar armonia și zenul relației, dar apare și de motivarea părții care muncește. Că mergi la distracție odată sau de două ori în timp ce partenerul muncește, nu-i mare brânză, dar cât situația este critică, nu poți da bir cu fugiții, nici măcar odată, că se strică toată treaba. Așa cum la muncă există o conduită de comportament, tot așa există și una în relații, iar dacă am învățat ceva din anii de căsătorie și apoi de relații, este cum să mă comport ca un partener de nădejde pentru cealaltă jumătate a cuplului din care fac parte. Pe lângă faptul că încerc să nu mă crizez inutil, am grijă să fiu un partener de încredere și ajutor atunci când este nevoie.
Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la un bărbat, a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la proiecte serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat dintotdeauna cum reacționează partenerul meu la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii pe care o prestează. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii parteneri mai serioși, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncească pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.
când nu-i nevoie
Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la partenerul meu a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui, și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la chetiuni serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat cum reacționează la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii, pe care i-am luat mai în serios, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncearcă pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.
În schimbul acestei calități și eu am arătat același angajament, așa că, ieri după ce mi-am terminat o prezentare pentru muncă (cu care rămăsesem în urmă), am cumpărat sushi și mi-am vizitat prietenul în câmpul muncii, unde m-am așezat la înșurubat de sertare alături de el. Nu am înșurubat eu multă mobilă ieri, dar a fost suficient să vin cu o idee ca să rezolve o problemă ce l-a măcinat vreo două ore, legată de un sertar ce nu se închidea.
Am scris puțin pentru că sunt obosită. Muncesc enorm. Am scurte reprize de relaxare în weekendurile fără copii și cam atât. Am evitat să scriu și pentru că nu am chef și cu atât mai puțin nevoie, de părerile unor străini. De obicei mă amuză aberațiile din unele comentarii de pe blog, dar acum doar mă obosesc. Sunt prea epuizată să mai fac și treaba asta cu blogul, iar liniștea pe care mi-o găseam în scris altădată, mi-se pare un efort în plus momentan.
Renovez de patru luni și acum sunt într-un moment critic de epuizare, stres și probleme acumulate. Din iunie anul trecut am început să-mi erodez nervii la un loc de muncă foarte stresant. Apoi am început renovarea unui apartament într-o casă de dinainte de război, care practic a trebuit curățat până la cărămidă și este momentan în curs de refacere. După patru luni, în sfârșit sunt tencuiți pereții și este turnată noua podea cu beton. Cam acesta este stadiul lucrărilor. Între timp vecinii, sătui și ei, ne-au făcut capul calendar de nenumărate ori, pentru chichițe sau chestii mai serioase, muncitorii au greșit unele detalii, m-am îmbolnăvit de Covid, cu efecte secundare ce m-au ținut o lună, iar apoi mi-am și pierdut locul de muncă. Ca să nu rămân pe gol, am început două joburi noi, care împreună nu mă plătesc cât la fostul loc de muncă, deci mai mult timp de tras la jug și mai puține momente de tras sufletul.
Sunt epuizată, nervoasă și îmi sare foarte repede țandăra. Conștientizez și câteodată mai iau calmante, alte ori pilule pentru somn, uneori explodez, iar de cele mai multe ori doar dau din cap nepăsătoare. Sunt la fundul sacului cu epuizarea mentală și fizică, dar problemelor nu le pasă de starea mea. Rezolv câte una, doar ca să fac loc altelor două de nerezolvate, ce apar în locul ei.
În timpul acesta, mă deprimă și vremea. Februarie și martie sunt groaznice în Polonia, ploioase, noroioase și friguroase. M-am refugiat o vreme în citit, dar acum nici pentru asta nu mai am răbdare.
Mă obosesc oamenii răi, intrigile inutile, fițele și fumurile. Nu mai am chef nici de glamour și nici de sacrificii. Apreciez în schimb liniștea și somnul. Iau vitamine cu pumnul și odată pe săptămână merg la yoga. Mi-am mai permis o mică plăcere, de-a juca squash în weekenduri, și a merge la saună, dar de când partenerul s-a rănit la braț, am pus și plăcerea asta în cui. Sunt la fundul sacului cum ar veni și am impresia că încă mă aflu în coborâre.
Știu că este o situație temporară și am planuri mărețe să-mi revin în formă, și mentală, și fizică, însă acum când se năruie totul în jurul meu, iar eu funcționez pe modul de supraviețuire, planurile acestea par vise îndepărtate. Glumim, cu prietenul meu, a cărui stare nu-i prea departe de a mea, că dacă supraviețuim renovării acesteia, vom face față la orice împreună. Apartamentul pe care vrem să-l construim împreună, ne costă bani, efort, timp, nervi și stres enorm. Este o provocare fantastică și mult mai serioasă decât am evaluat-o la început. M-am cam aruncat cu capul înainte în acest proiect, iar acum îi simt consecințele pe fiecare milimetru al corpului meu obosit și în fiecare ascunziș a minții mele obosite.
De câteva luni lucrez intensiv, trăgând din greu la jugul privat al unui pretențios proprietar de sclavi moderni. M-au angajat adjuncții lui, ademenindu-mă cu promisiuni deșarte și contracte …
Am scris bucata de mai sunt în urmă cu ceva timp, înainte de-a ști ce urmează. Cumva am anticipat.
M-am despărțit subit și neplăcut de ultima firmă cu care am colaborat. Am fost o experiență brutală, dezamăgitoare și cu un final urât, dar nu aveam la ce altceva să mă aștept mai mult de la niște ”țărani în costum”, cum îi descria o colegă româncă, simpatică foc, pe managerii de top și proprietarii din firma respectivă.
Sunt mulți țărani polonezi cu bani, care dacă îți dau un loc de muncă se așteptă ca să le lingi ghetele și să le lustruiești ouăle, iar la final, după ce te storc cu toxicitatea lor de toate ideile, soluțiile și rezultatele, pe care și-le însușesc, copiindu-le stângaci ca niște elevi mai puțin înzestrați, pretind să le mai și mulțumești. La schimb ei te vor scuipa în gât, de fiecare dată când vei deschide gura, ca să-ți aperi și să-ți ceri drepturile. Aceștia sunt oamenii ce trăiesc cu frica de-a nu fi trași în piept la vedere, ascunsă sub un val fin de aroganță sau prefăcută modestie, nu pentru că ar avea intenția cineva să-i tragă în piept, ci pentru că ei îi trag în piept pe alții permanent. Când îi înșeli pe alții, cam la asta te aștepți de la viață, să fii și tu înșelat la rândul tău.
Cunoșteam mediul toxic al firmei, am vorbit despre el, l-am analizat, am și scris despre asta, dar totuși, m-a lovit neplăcut și neașteptat. M-au întâmpinat cu rugăminți și laude, numai să fac parte din echipa lor, să vin să îi ajut, ”tu nu-ți dai seama câtă nevoie am de tine”, iar după ce am muncit pe brânci, educându-i, explicându-le, făcând-le munca și căutând soluții fiabile pentru viziunile lor mai mult sau mai puțin reale, mi-au mulțumit cu un picior în fund.
M-a încercat un sentiment de furie, dezamăgire și dezgust. La sfârșitul zile putem să ne așteptăm să fim călcați în picioare tot la fel de brutal, pe cât ni-se cere să-i călcăm pe alții. Iar dacă refuzăm, suntem de fapt nesupuși și inutili, în ochii lor …. dar nu și în ai noștri.
Căpşunăriţa 