Am ajuns și la constelații. Prima dezamagire, toate sunt femei. Cumva mi-e greu sa suport compania exclusiva a femeilor, mai ales cand nu le cunosc. Ma obosește prezenta lor exclusiva intr-un fel aparte, filosofiile lor lungi și seci, ca o balta fără peste, dar tare mlăștinoasă. De multe ori prefer bărbații, pentru ca sunt mai maleabili.

Aflu ca e „acțiunea femeilor” și am deja primul deja-vu. Poate nu am dat banii degeaba, dacă o sa am despre ce scrie, îmi zic imfumurată.

Femeile astea au un lucru in comun, sunt toate aranjate. De diverse vârste desigur, cu stiluri diferite, dar aranjate, stilizate, cu poșete pretențioase și apa la dieta.

Sa descriem lumea: una e cu copilul după ea, alta cu geanta Vuitton, una e din aia fit cu abdomenul lucrat la vedere și unghii de fiert apa și nimic mai mult, o alta mai in vârsta toarnă deja filosofii și da diagnostice de cuplu, o blondina pe la 30 își bea calma cola, o tanti mai plinuță și stilata butonează telefonul, ca și mine de altfel, o doamna mai modesta in converși își bea cafeaua liniștita și pare cea mai normala, una noua care tocmai a intrat are o rochie fain, alta e in transă deja, una e ajutorul terapeutei și face pe polițistul de serviciu, inca o doamna care pare normala, cosmeticiană mea, cea care mi-a recomandat terapia și inca vreo doua-trei omise, dar prea neutre ca sa îmi stârnească creația. Cumva seamănă pe aici cu un club de muieri independente, din alea fără de bărbat in dotare, deși s-ar putea sa ma înșel, și sa fie toate măritate și fericite in căsătorie, dar atunci nu prea ar avea ce cauta pe aici.

Constelațiile astea sunt mai mult o întâlnire in care oamenii se aduna, plătesc și pe baza câtorva trigeri emoționali furnizați de persoana care coordonează sesiunea, dau drumul la emoții. Adică in loc sa o faca acasă, pe strada sau la munca, unde i-ar vedea copii sau partenerul, care au ei nevoie de suport, ori unde i-ar judeca străinii sau șefi i-ar considera slabi, oamenii ăștia o arzd intr-o întâlnire instututionala, și plâng in voie, in șervețele plătite la suprapreț, fără deranj.

In timpul asta sesiunea se dezvolta și la nivel de bârfa, cu persoane care se cunosc, analizând povesti puerile despre banalitățile zilnice. Probabil am sa plâng și eu, însă nu ma pot debarasa inca de sarcasmul, ce-mi stimulează inspirația, cu care scriu aceste rânduri.

***

In constelații se pune una pe un scaun, îndruga acolo vrute și nevrute, rupte din filmul vieții pe bucăți nedefinite, pana coordonatoarea ii taie macaroana, și-i prezintă o alta problema, o alta realitate pe care ea o ignora cu zel, împiedicându-se in niște banalități. Și omul, pus fata in fata cu realitatea, pai ce sa facă, are o revelatie și o da pe bocit, acceptându-și intr-un final neputința și durerea.

***

După o zi de terapie, am ajuns la concluzia ca sunt un carusel de sentimente, pe care le neg și nu ma pot decide încotr-o sa o apuc. Pana ma apuc eu sa ma decid, măcar am ocazia sa observ lumea și sa conștientizez ca sub armura indiferentei, toți au probleme emoționale nerezolvate, care ii frământa, frustreaza, și-i încarcă cu energie negativă. Am avut ocazia sa fiu empatica, sa ies din bucla mea de flu-flu, lăcuită cu narcisism și surdă, ca să ii observ pe alții, sa le simt durerea, sa le împărtășesc fricile și sa le hrănesc speranțele. Și spre surprinderea mea, persoana care îmi displăcea cel mai mult la început, e tocmai aceea cu care ma identific cel mai tare. Si ea cu mine.

***

A doua zi dupa constelatii, m-am intalnit la serviciu cu o colega: eleganta, frumoasa, scumpa, stilata, directoare, extrem de dezichilibrata emotional. M-am uitat la ea si am vazut-o atat de clar ca mi-a starnit tristetea.