Se zice ca, atunci când ești îndrăgostit, nu vezi anumite lucruri, orbindu-te iubirea, ca o boală fără de leac.
Eu nu cred in orbire, și zic că vedem totul cu ochii, dar alegem să ignoram cu mintea. Întotdeauna vor fi cei care văd mai mult, dar și cei care vor ignora mai putin. E un echilibru fragil, greu de încadrat in rame exacte, în care conjunctura, joaca un rol mai mare, decât puterea personală.
Întrebarea care se pune, e ce contează cu adevărat?, însă răspunsul nu e simplu. Pentru ca ceea ce contează e o variabilă, și ea se schimbă, se modifică, creste sau se alterează, in funcție de noi, de cei din jurul nostru, de timp și împrejurări.
In relatii, cu cât cineva ne este mai indiferent, cu atât ceea ce contează căpătat o conotație mai valoroasa, opusul fiind la fel de valabil. Cu cât ne pasa mai mult de persoana din fata noastră, cu atât ne pasa mai putin de elementele care o înconjoară.
Și, in sfârșit, am ajuns la subiect. Când eu merg la întâlniri, mi-se rupe. Nu am emoții și nici sfială, bă chiar mi-as dori sa simt măcar niște fluturi in stomac, așa ca sport. Dar nu simt nimic, decât o neutralitate banala. Cateodata încerc sa-mi stimulez excitarea, accelerând in minte posibilitatea suspansului, neprevazutul care ar putea sa ma întâmpine. Rar mai funcționează. Nici teama banala de interacțiune nu ma mai mișca, fiind obișnuită să întâlnesc străini și sa vorbesc despre mine. Încerc sa ma obișnuiesc și cu ascultarea, dar partea asta merge întotdeauna greu, pentru ca ma obosesc lucrurile repetitive și banale. De aceea, cand merg la întâlniri observ multe lucruri, pentru ca nu am emoții, iar mintea mi-se mișcă in parametrii normali, făcând corelații rapide, stupide sau fantastice. Observ detalii, pe care cu fluturi in stomac, nu le-as baga in seama sau mi s-ar părea drăguțe, aud cuvintele cu un alt sens, căpătând in mintea mea o alta valoare. Nu știu dacă e un semn de maturitatea, sau poate e un simplu efect al vârstei, dar persoanele care reușesc sa-mi atragă atenția și sa-mi înghețe simțurile sunt tot mai putine.
Căpşunăriţa 
blazare?
Dar daca reusesesc totusi cateva persoane…tot e bine.
In definitiv, ai nevoie doar de una singura.
ApreciazăApreciază
Nu sunt de accord ca avem nevoie doar de o persoana si tind sa cred ca avem nevoie de mai multe. E clar ca persoana cu care ne impartim intimitatea trebuie sa fie mai speciala, dar nu mai cred in a imparti totul cu doar o persoana.
ApreciazăApreciază
Daca e vorba de prieteni de acord.
Cand sunt combinatii amoroase logica asta se lasa inevitabil cu traume, chiar daca nu sunt imediat vizibile.
Dar, da, dupa un sir de esecuri e greu sa mai crezi in The One.
Insa si esecurile astea se datoreaza in buna parte politicii compromisului enuntata mai sus. E un cerc vicios.
ApreciazăApreciază
Depinde despre ce vorbim aici, dacă vrei o relație, clar te futi doar cu unul, dar asta nu însemna ca ăla cu care te futi e singurul de care ai nevoie si cu care împarți absolut totul. Nu cred in cuplurile care sunt inseparabile și nu pot respira unul fără de altul. E o frica acolo de singurătate și mult cacat pe care îl mănâncă cel putin una dintre părți, dacă nu amândouă.
ApreciazăApreciază
Pai ar fi nasol sa nu poata respira unul fara aaltul, aaia nu e iubire e dependenta fiziologica :))
Pai stai, tu nu poti sa-ti imaginezi o relatie decat avand la baza dependenta si aia avand la baza frica?
Si da, e nasol ca multi sunt in relatii futacioase cu persoane care pe langa sex nu le aacopera mare lucru din restul nevoilor sufletesti.
ApreciazăApreciază
Sau care nu le acoperă nici nevoia de sex 🙃
ApreciazăApreciază
Mai nasol e cand acopera doar nevoia de sex, restul acopera strict imaginatia.
In primul caz macar stii ca n-ai ce cauta acolo si combini altceva, in cazul asta se lasa cu frustrari majore.
ApreciazăApreciază