Efectele terapiei

În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.

Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.

În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.

De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.

Scufundări

La început mi-a fost frică. De fapt eram stresată cu o săptămână înainte și mă tot gândeam cum să mă sustrag acțiunii. Am acceptat impulsiv, pe principiul că-mi pot schimba părerea în orice moment, deși rar mi-se întâmplă. Cu câteva zile înainte de plecare am întrebat un coleg de la muncă, care-i stă treaba cu scufundatul, fiind hobby-ul lui principal. Mi-a explicat câteva lucruri de bază, subliniind că-i important să expir aerul pe care îl iau sub apă când mă ridic la suprafață. M-a sfătuit să încerc respirația prin tub cu mască înainte să intru în apă și la mal. M-a avertizat despre șocul termic, mai ales dacă apa va fi rece, până se umple costumul și se stabilizează temperatura, reamintindu-mi de câteva despre desfundatul urechilor în timpul scufundatului.

Am ajuns pe o căldură toridă la lacul din Mazury special amenajat pentru scufundări. Până ne-am instalat cortul căldura s-a domolit, iar soarele s-a schimbat în ploaie și câteva fulgere răzlețe. M-am gândit că poate nu mai intru în apă, dacă o să plouă torențial, iar când instructorul mi-a zis să-mi iau costumul pe mine, m-a lovit din nou stresul. Știam că urmează, dar nu mă simțeam pregătită, deși oricât aș fi așteptat, tot nu aș fi fost mai pregătită decât eram.

Zâmbitor, instructorul mi-a spus că cea mai dificilă parte este îmbrăcatul. Am tras cu greu costumul pe mine, apoi am luat butelia cu aer îi spate și mi-am închis centura cu greutăți la brâu. Când mă îndreptam spre lac am vrut să fac pe gagică mișto pentru  am o poză și mi-am pus mâna în șold, ca la step and repeat și era să mă răstorn cu butelia din spate și greutățile de la costume.

Am început să mă liniștesc după ce am intrat în apă, care era ”mai puțin udă” prin costum, nici rece și nici caldă. Mi-am pus bine masca, ba chiar am strâns-o prea tare, stresată ca va intra pe undeva apa. Am luat în gură detentorul și am intrat cu capul sub apa de lângă mal, ca să testez echipamentul. Când am realizat că pot să respir sub apă, mi-a trecut instantaneu o parte din stres. Am ieșit la suprafață bucuroasă că nu mi s-a întâmplat nimic și i-am spun instructorului că respir, dar foarte rapid. El mi-a răspuns că-i normal, de la stres. M-a ajutat să-mi pun labele de înot și apoi am coborât în apă împreună. Mi-a luat mâinile și m-a ajutat să mă așez pe burtă pe fundul lacului. La început am respirat accelerat de frică, după care am început să mă liniștesc, admirând peștii, ce nu păreau de fel deranjați de prezența noastră. Instructorul m-a condus spre fundul verde al lacului în timp ce eu mă concentram pe respirație, suflându-mi nasul de fiecare dată când simțeau o mică inconveniență în urechi. Lacul era abrupt, așa că am coborât rapid la trei metrii, printre plante și bucățile din lemn nemișcate. La un moment dat mi-a fost frig. I-am făcut semn cu mâinile instructorului că mi-e frig, iar el ne-a scos la suprafață, unde am realizat că suntem de fapt foarte aproape de mal. Am intrat din nou în apă și am mai explorat împrejurimile, concentrându-mă să fiu prezentă, acum și aici, pe fundul lacului, respirând printr-un detentor aerul din butelia din spatele meu. Am făcut o sesiune de peste 30 de minute, până m-a lovit frigul și au început să mă doare buzele de la detentor și fața de la masca strânsă prea tare.

Când ești sub apă, cel mai important este să te relaxezi, să-ți eliberezi mintea de gânduri, să fii prezent, să respiri ritmic fără stres sau grabă, să te bucuri de priveliștea pe care altfel nu ai ocazia să o vezi și să o simți, și să-ți sufli nasul. Am auzit povești despre cei care intră în panică, dar nu a fost cazul meu. Când am simțit că pot respira sub apă, că nu-i ceva complicat sau greu, și că există de fapt un sistem de funcționare a costumului pe care trebuie doar să-l pun corect în aplicare, m-am simțit în siguranță.

România are nevoie de o bancă

damir-spanic-vwaTtIhCjVg-unsplash

Photo by Damir Spanic on Unsplash

Săptămâna trecută am câștigat lupta cu OTP Bank, banca ungurească, cu sedii în România, unde accidental am ajuns să am cont (au cumpărat Millennium în urmă cu mulți ani). Lupta a fost destul de nasolă, ei blocându-mi contul, iar eu amenințându-i cu instanța, dar până la urmă treburile s-au rezolvat. Problema a apărut la actualizare datelor, când eu nu am dorit să declar unei instituții private, informații personale care nu-i privesc, cum ar fi rezidența mea financiară, numele angajatorului, ori profesia. Bineînțeles că, în loc să schimbe la ei în sistem posibilitatea de a-și actualiza clienții datele, fără a oferi aceste informații cu caracter personal ce nu privește banca, au preferat să-mi trimită un formular pe email, ca să-l completez individual, în care am lăsat log gol în dreptul informațiilor pe care am considerat că nu doresc să le împărtășesc.

Le-am spun clar și răspicat că sunt pregătită să mă mut la o altă bancă dacă nu le convine, ceea ce am să și fac după ce ajung prin România, mai ales că în formularul lor am găsit un punct care mi-a dat de gândit:

”Sunt de acord ca datele mele personale referitoare la plățile efectuate prin intermediul SWIFTnet FIN să fie transferate centrului de operare din SUA și că autoritățile americane pot avea acces la acestea în scopul prevenirii …”

Din păcate, experiența mea cu alte bănci din România a fost la fel de dezamăgitoare, Transilvania trăgând și piele după clienți prin comisioane la trimitere și la primire de bani, iar la nasul funcționarilor din BCR nu am ajuns nici cu prăjina. La ING și Raiffeisen am avut ceva tendințe să-mi fac cont, însă nu-mi amintesc exact din ce motive am renunțat. Cert este că România are nevoie de o bancă, una de bun simț, fără comisioane de rahat doar pentru că respiri oxigen la ei în sediu sau ingerință personală fără bun simț.

In altă ordine de idei, aceasta este doar una dintre puținele lupte pe care le duc cu sistemul, de fiecare dată când am tangență cu România. Sunt multe lucruri în neregulă acolo și încă mă mir că trebuie să vin eu din Polonia ca să le văd și ca să cer schimbarea lor. De multe ori schimbarea are loc doar pentru mine, căci ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să protesteze. Aș vrea să le spun tuturor că normalitatea este diferită, că există și că trebuie cerută, dar de multe ori sunt privită ca o maniacă și cam atât.

Subestimarea

Subestimarea, această greșeală fundamentală și frecventă în dinamica relației dintre doi oameni, este un game changer cu o greutate semnificativă în lupta dintre care pe care, la care se reduce în anumite momente esența relației. Dacă cineva își mai închipuie că relația ideală e parfum de iasomie și floricele roz pe câmpii, însemnă că-i încă blocat la stadiul de grădiniță emoțională și posedă o memoria de scurtă durată pentru realitățile vieții.

Cu mintea amorțită de dopamină, am pășit și eu neatentă pe acest tărâm al înfumurării personale, lăsându-mă purtată spre prăpastia eșecului de mâna nemiloasă a neatenției, subestimând cu brio persoana de lângă mine. Și ca să fac din căcat bici, am subapreciat-o tocmai când el îmi arunca momeli, ca să mă testeze. Am mușcat câteva din greșeală, cu naivitate drogatului ce-și lua prima doză din partidele de sex intens și pe a doua din îmbrățișările focoase de după, când mâna lui parcurgea ondulările corpului meu exact pe cărarea imaginar desenată de mintea mea flămândă. Mi-am frânt dinții în câteva dintre ele, fără a realiza greșeala aproape fatală și imperceptibilă, pe care eram pe cale să o comit.

M-am redresat însă rapid, renăscând din propria-mi neatenție cu o forță secretă și bine dospită înăuntru-mi. Am revenit pe poziții, permițându-mi să fiu ghidată de puterea mea naturală, bine șlefuită de instinctul meu feminin, pe care l-am avut dintotdeauna în mine și de care am ales să nu-mi mai fie frică, rușine sau jenă. Am folosit propriile greșeli ca să-mi induc partenerul de tango în eroare, oferind generos din sacul ce părea fără de fund, ca mai apoi să mă retrag cu o brutalitate neașteptată. Am trasat natural noile reguli ale relației, la granițele stabilite de stima de sine și respectul, pe care îl aștept de la cel care dorește să-și lase amprenta în viața mea.

Să lăsăm așadar zarurile să se rotească, în acest joc sălbatic al naturii, în care fiecare încercă să-l domine pe celălalt, cu delicatețea atingerilor fierbinți, sub presiunea dorinței împerecherii și din nevoia naturală de libertate.

Trăiască schimbarea

img_6625.jpg

Ca la orice conferință ce se respectă și aceasta a avut un ministru în dotare, o doamnă ministru, mai exact. Doamna ministru, ca orice politician de top în Europa de Est, ne-a vorbit cu limbă de lemn, frumos ambalată în folie PiS. Au curs cuvinte mărețe despre potențialul exportului polonez și elogii la adresa birourilor poloneze ale agenției de investiție și comerț. Comparativ cu România, politicienii polonezi folosesc o limbă de lemn mai ”umană”, delicat finisată, mult mai bine lucrată și parțial grăitoare de adevăr. Cât privește exporturile, statul polonez a înțeles această nevoie și încercă să-și ajute plătitorii de taxe mai mari sau mai mici, să vândă cât mai mult la alții, de unde și ideea birourilor agenției, care sunt la dispoziția firmelor poloneze. În ciuda faptului că ajutorul lor este destul de limitat, în marea majoritate personalul birourilor este amabil și serviabil față de interesanți, un contrast puternic între ceea ce am experimentat eu în urmă cu câțiva ani la Ambasada României din Varșovia, unde domnul de la secția de comerț era acolo doar să existe.

Una dintre cheile succesului birourilor poloneze ale agenției de investiție și comerț este angajarea de personal tânăr, de obicei din sfera privată, care nu este forțat să adere politic la partidul de guvernare. De multe ori oamenii din aceste birouri au dublă naționalitate, fiind din familii mixte, polonezo-americane, palestiniene, egiptene, grecești, etc. Angajații agențiilor sunt din start școliți ca să fie receptivi la nevoile interesanților, răspund la email, la telefon și chiar ajută, majoritatea, că toate pădurile au uscături. Sunt normali, într-un cuvânt și nu niște marionete pline de fițe, puse acolo de figurație. Ar putea și România învăța ceva.

Unul dintre lucrurile care m-au surprins pozitiv la conferința Google a fost că s-a menționat de câteva ori despre România, ba chiar am avut două sesiuni în sala România, nu erau despre România vorba la sesiuni, ci doar o coincidență. O coincidență plăcută ca România să nu mai fie asociată cu țiganii în Polonia. Trăiască schimbarea!