Autoritatea

Vorbeam la un moment dat cu un coleg de la muncă despre doctorat și MBA (master in business administration), explicându-i cu patimă, cum cele două studii sunt total diferite, ne aflându-se pe trepte egale în ierarhia educației, doctoratul fiind superior masterului, chiar dacă prescurtarea lui fancy este MBA, adică în administrarea afacerilor. Dar el nu și nu, ținând la opinia lui formată pe baza unor impresii populare și prescurtări pretențioase, ca măgarul de sac. Voia cu orice preț să mă convingă că ceea ce știe el din auzite,  era mai veritabil, decât ceea ce știam eu din educație. La un moment dat, sătulă de absurdul situației, i-am zis simplu că eu am doctorat și îi spun ceea ce știu ca expert, studiind din interior ierarhia universitară și dându-i ca exemplu faptul că o persoană care are doctorat poate să predea cursuri la MBA, dar o persoană după MBA nu este calificată să predea cursuri la doctorat. Argumentul meu final nu l-a mișcat câtuși de puțin, așa că am tăcut, meditând la încăpățânarea lui.

Într-adevăr ”adevărurile” populare sunt mai puternice decât știința pentru majoritatea oamenilor, ba chiar și pentru cei care apreciază știința, iar The Book of General Ignorance este exemplu perfect pentru asta, însă m-am gândit că am în fața mea un om relativ inteligent, care gândește, deci trebuie să mai fie ceva în context. Apoi am încercat să-mi imaginez cum ar reacționat colegul dacă i-ar fi spus altcineva, o persoană cu care nu-și împarte viața de zi în același loc de muncă, ceea ce încercam să-i spun eu. Dacă i-ar fi spun de exemplu cineva în timpul studiului, care este diferența dintre doctorat și MBA sunt sigură că ar fi reacționat total diferit, luând aminte, pentru că persoana din fața lui îi spunea acestă informație de pe o poziție de autoritate, în timp ce eu i-o spunem de pe o poziție de egalitate. Tot așa cum, dacă autoritate i-ar fi spus o prostie, ar fi procesat-o ca un fapt inteligent, pentru că din păcate autoritatea pentru majoritatea deasupra logicii.

La autoritate mă gândeam pe când priveam azi dimineață câteva filmulețe din media cu polițiști ce băteau niște civili prin România, pe motiv de pandemie și restricții. Cel mai interesant a fost să citesc comentariile de sub filmulețe, în timp ce auzeam urletele unui încătușat, lovit de polițiști. Oamenii de bine și docili lăudau acțiunile semenilor lor ce dețin momentan autoritatea, și care le-ar fi dat și lor la coaste fericiți, dacă i-ar fi prins de partea opusă a baricadei. Interesant cum oamenii sunt atât de deschiși, supuși și neajutorați în fața autorității. ”Să facă ceva autoritățile!”, cerea cu insistență în urmă cu câteva săptămâni un român care locuiește prin Polonia, când discutam despre situația cu Coronavirus, ce se apropia pe atunci cu pași repezi. Ba chiar era revoltat că polonezii nu au trecut la măsuri dictatoriale, ca și în România.

Observ cu tristețe cum autoritatea este pentru mulți o formă impersonală, a cea ce nu cunosc, nu cercetează și totuși sunt înclinați să creadă și mai ales să i-se supună. Sună cunoscut? Nu știu dacă faptul că, colegul meu poartă un lănțișor religios la gât are vreo importanță, dar în general am cam observat la ăștia mai religioși, tendințe din astea.

Am pus mereu docilitatea față de autoritate pe seama culturii, est europene, căci în asta trăiesc, și a lipsei față de educație, însă observ că persoane cu studii, oameni din categoria celor care se consideră realizați și educați, se supun cu o docilitate cretină altor semeni, fără a-și pune un minim de întrebări. Eu în schimb mă întreb în fiecare zi: dar autoritățile cine sunt? cu ce sunt oamenii aceștia mai calificați decât mine? cine îi plătește? de ce trebuie să mă supun eu deciziilor lor? sunt de acord cu drepturile pe care ei mi-le îngrădesc?

Mă prind greu

Am câteodată (și probabil mai des decât îmi dau seama) niște momente aiurea, când nu mă prind că, cineva vrea să se dea la mine. Pur și simplu nu observ. Oricât de evidentă ar fi treaba pentru cei din jurul meu, eu o iau total pe lângă arătură. Dacă se întâmplă și ca partea interesată să fie mai timidă, atunci e jale, că nu m-aș prinde nici dacă, aș primi o tigaie în cap. Partea cea mai naspa este că, de multe ori și mie îmi plac „pretendenții” și chiar m-aș încumeta la ceva, dar după ce le dau cu flit neintenționat, nu mai iese nimic de acolo. Câteodată fazele astea sunt chiar evidente și după ce au trecut, le realizez și eu, deși care regulă mă prind după ce îmi spun alții.

Aseară, pe la 11 noaptea am chemat poliția, pentru vecinii mei gălăgioși și afumați. Nu m-au chemat să fumez iarbă și am zis să-i altoiesc – glumesc, chiar aveau muzica la maxim și eram foarte obosită. Nu au deschis poliției, dar au oprit muzica, iar la finalul intervenției urcat a la mine echipa ca să-mi explice cum stă treaba și de ce nu le poate face de fapt nimic. – Ca o paranteză, dacă nu deschizi la poliție, te cam poate țuca în cur, că nu au voie să intre în casa ta. Tot ce pot face este să înainteze cazul procuratorului, dar la faza asta le trebuie martori care să de-a cu subsemnatul și să facă declarații și alte cacaturi formale, la care oamenii cu job de la 8-16 nu se prea încumetă. Concluzia, dacă faceți o petrecere gălăgioasă, nu deschideți poliției.

Ei, și echipa era formată dintr-o tipă și un tip, simpatici amândoi, mai ale tipul, frumușel, cu barbă stilată, după moda vremii. Se uită el la mine de jos în sus, în timp ce vorbeam cu tipa, și începe să mă întrebe chestii, că de unde sunt – din Polonia îi răspund eu intrigată, doar aveți  buletinul polonez în mână, apoi insistă el, că unde e orașul de naștere, cică în ce țară – România, îi răspund eu mai intrigată, cu puțină agresivitate în voce. În mintea mea tipul mă irita că, se concentra pe mine și nu pe vecinii mei gălăgioși, eu realizând abia a doua zi la muncă (când le povesteam colegilor pățania), că el încerca de fapt să intre pe felie, să se bage și el în seamă cumva, doar că eu eram cu capul în nori. Și era chiar drăguț, trag eu concluzia a doua zi.

Apoi m-am gândit cât mai obiectiv la toată treaba, realizând că, reacția mea a fost cauzată de o sincronizare proastă și unele sentimente/temeri nepotrivite, pe care le duc cu mine inutil și care, mă influențează în a mă raporta greșit, de obicei negativ la multe situații.

  1. Când m-a privit de jos în sus, eu nu mi-am dat seama că el se uita la mine pentru că eram în pantaloni scurți și un tricou mulat, și probabil îi plăcea ce vedea, ci m-am gândit instantaneu că, se uită la cicatricea mea de pe picior, care nu-i atât de vizibilă în realitate, precum e în mintea mea. Emoția: nesiguranță.
  2. Când am început să mă întrebe de unde sunt, m-am gândit automat că, mă califică de străină, și sigur mă va discrimina în vreun fel pe chestia asta. Emoția: prejudecată.
  3. Când au venit eram deja nervoasă pe vecini, că muzica ținea de peste o oră și am bătut și eu la ușa lor, dar nu au deschis. Starea mea: agresivitate.

Alteori, fazele astea devin cu adevărat ridicole. Acum vreun an am parcat la un McDonald, care tocmai introdusese parcarea cu plată, doar că era gratis prima oră, dacă scoți un bilet de la parcometru. Eu nu eram conștientă de treaba asta, că dădeam pe acolo rar și când m-am întors la mașină, din altă parte desigur, că doar nu am parcat ca să mănânc la Mc, un domn îmi scria ceva amendă. L-am abordat imediat încercând să scap de amendă și povestindu-i că, de fapt eu voia să intru la Mc, după ce tocmai îmi terminasem treaba în altă parte, că mi-e foame și nu văd rostul amenzii, dacă sunt clientă oricum. La care el îmi zice că, ar mânca și el un hamburger. OK, îi zic eu, hai că-ți cumpăr unul, doar nu-mi da amendă (hamburger 10 zł, amenda 100 zł). Intru în Mc, îi iau un hamburger (doar lui, clar, că eu nu mănânc de la Mc), i-l pasez și mă urc în mașină, consternată de mita în natură pe care o iau polonezii. Ce naiba îmi zic mirată, că nu îs așa săraci. Ajung la muncă și să le povestesc colegilor cum e foamea mare în Polonia, că mi-a luat unul mită in parcare la Mc un hamburger, la care ăștia încep să râdă, explicându-mi printre hohote ca, nu m-am prins că ăla se dădea la mine si de fapt nu-i trebuia hamburgerul.