Gânduri de azi: E nasol câteodată să fii șefă — trebuie să gestionezi idioți și oameni leneși, fără speranță, iar la finalul zilei, când te întorci acasă, soțul te urăște pentru că câștigi mai mult 🤯🫣. Nu are sens atâta educație și muncă. Aș fi putut fi o „soție-trofeu”, să fac sex des și cu pasiune și să am liniște totală 😝.
Etichetă: polonia
Shinkansen-ul polonez
Polonezii au, de câțiva ani, trenuri din astea mai rapide. Le spun Pendolino, pentru că au obiceiul de a se înclina în curbe, ca să le ia cu viteză mai mare. Și trenurile acestea erau destul de mișto, un soi de Shinkansen est-european: curate, comode, cu personal decent, spălat, în cămașă albă, și mâncare chiar bună la vagonul restaurant. Asta, până când au devenit prea ieftine, căci, în ciuda inflației și a salariilor în creștere, biletul a rămas pe la 130-160 de zloți.
Brusc, în Pendolino au dat năvală toți țăranii polonezi, care colorează experiența mersului cu trenul, îmbinând-o cu mirosul de transpirație și zgomotele de râgâieli gălăgioase, după dozarea cu bere de la ora 8 dimineața. Vagonul restaurant a devenit, subit, Disneylandul bețivilor corporatiști, care râd tâmp, cu telefoanele în mână, la clipurile stupide de pe social media postate de managementul firmei lor. Iar gagicele, neiertate de vârstă, care, la peste 35 de ani, se mai pot mândri doar cu buze strâmb umflate de ace, și poșete de marcă cumpărate de la TK Maxx, se adună în bisericuțe ocupând cu fundurile lor puturoase și bârfitoare tot vagonul restaurant — ca oamenii de bun-simț să n-aibă loc să-și comande un mic dejun.
Țărănimea urbanizată face atmosfera: râsete de cavernă, împletite cu kurwa. Și ca să-mi fie dimineața și mai „însorită”, când m-am oprit la o curbă a trenului lângă o familie de grăsani, rotunjiți în obraji și intens filosofic tatuați, ca să nu mă zgâlțâie trenul, îmi zice el, plin de mândrie:
— Bine că n-ați picat pe mine, că se supără nevasta.
La care ea, de parcă-i căzusem în suflet:
— Da’ ce, parcă ți-ar părea rău?
Mi-am dat ochii peste cap de mândrie că fac furori printre țăranii polonezi care își permit un bilet de tren la Pendolina și am mers mai departe.
Cu tristețe constat că Pendolino nu mai e tren de mare viteză. E tren de mare dezolare. Pe șinele progresului polonez circulă acum cultura bășinii matinale și a educației de hală.
Civilizația? Coborâtă la prima. Beată.
Viața de directoriță trece prin Varșovia
Varșovia este în sine o experiență. Un șut în fund al capitalismului brutal și strălucitor, dictat de la ultimul etaj al clădirilor din sticlă, cu balcoane frumoase și inutile, unde încăperile zilierilor au prea puțin loc pentru ca fiecare să lucreze într-un spațiu minim acceptabil, iar cele ale directorilor prea mult spațiu, care să poată fi justificat.
Vin des la Varșovia, ca să sărut inelul reginei de gheață și să mă lingușesc cu slugile ei corporatiste, așteptarea fiind ca cel puțin odată pe lună să le aduc ofrande, gustoase din provincie, pe care ei să le guste dezgustați, iar mai apoi să le batjocorească după bunul lor plac. Provincia rimează cu supunerea, insignifianța și banalitatea pentru capitaliștii varșovieni. Ne văd ca pe niște brute necioplite și inutile, dar totuși folositoare când le aducem premii bănoase, la salariile umflate, care în provincie par de domeniul filmelor cu scenarii foarte imaginative și ireale.
Viața de directoriță poloneză este puternic conectată la Varșovia, fruntea țării și cuibarul de viespi înțepători, printre care orice director trebuie să navigheze cu multă răbdare, înghițindu-și permanent orgoliul și pornirile instinctive, având mare grijă cu cine își alege luptele, unde-și caută aliații și întrebându-se mereu pe cine cu adevărat se poate baza în momentele cheie. Într-un final totul-i politică.
La nivelurile înalte și în funcțiile de conducere, politica dictează mai tot ce mișcă, și din observațiile mele, este mai puternică decât rezultatele. Nu odată, am văzut oameni cu rezultate slabe călăriți pe funcții și promovați pe vorbe goale, iar celor care au tras la jug și au contribuit cu sudoarea muncii, li s-a mulțumit pentru participare când sacii au fost puți în căruță, fiind trimiși mai apoi la plimbare pentru banalități, ba că s-au încăierat cu persoana greșită sau nu au pupat signetul cu buze suficient de lipicioase.
Nu-i nici o magie în a fi directoriță, în evaluarea mea după doi ani de când ocup această poziție, primită pe bază de merit, potențial și rezultate, dar trebuie să ai pielea groasă, fitilul lung și psihicul tare. Atenție, nu de betonul care crapă la impact, ci tare flexibil, care se îndoaie, ca mai apoi să revină la loc. În meseria asta trebuie să înveți cum să te ridici în picioare, după ce ți-i iei bine de tot peste ochi, și să te obișnuiești să mergi înainte, cu intenție și țintă, indiferent de câte obstacole trosnesc în calea ta. Cu cât mergi mai drept și mai determinat la țintă, cu atât colegii îți vor arunca și mai multe obstacole în cale pentru am uzul propriu și ca să testeze apele.
Trenul străbate câmpiile Poloniei, proaspăt arate, din a căror roade ne vom hrăni toți, doar împărțeala nu va fi făcută după muncă și nici după nevoi, ci mai degrabă după orgoliu.
Din nou în biserica catolică
Am început să frecventez biserica catolică în urmă cu 20 de ani. Vizitele bisericești de duminica, nu le-am practicat din motive religioase, ci pentru că prietenul meu de atunci, ulterior soț, avea acest obicei.
Nu am înțeles eu mare lucru din ceea ce preoții predicau, mai ales în primii ani când nu vorbeam o boabă de poloneză. M-am obișnuit însă repede cu ritualul, muzica și desfășurarea slujbei. Mi-a plăcut mai mult decât cea de la ortodoxi, având în ea o eleganță aparte și un timp de desfășurare multă mai scurt, de doar o oră. De aceea m-am și căsătorit la catolici, pentru stilul slujbei și muzica, similară cu cea din filme 🍿 😍🫣. Bineînțeles că, fiind tânără și naivă, nu m-am gândit atunci la consecințe, cum ar fi lipsa divorțului la catolici 🤪. Neavând soții, preoții catolici nu înțeleg că viața în familie se transformă rapid din rai în iad, când nu te mai înțelegi cu consoarta. Pentru ei, cuvântul odată spus în biserică, nu mai poate fi schimbat.
În timp, odată cu erodarea căsătoriei mele, încheiate la biserică, am început să înțeleg tot mai bine limba poloneză și odată cu ea și predica bisericii catolice. Observarea s-a extins și asupra carențelor adânci dintre imaginea pe care biserica o proiectează despre sine, și mesajul, atitudinea și comportamentul preoților catolici.
Catolicii țin mulțimea în linie cu mesaje scurte, repetitive și exclusiviste. Lumea restrânsă, secretă și păcătoasă a clerului catolic, în general, dar mai ales polonez, a fost în ultimii ani zguduită de revărsarea publică a faptelor preoților, care nu au avut nimic moral sau sfânt în ele.
Odată cu educarea societății, polonezii au început să se îndepărteze de biserica, schimbarea fiind radicală, pro-ateistă.
Am revenit în biserica catolică, odată cu sacramentul primei împărtășanii. Am găsit slujba familiară, stilată și îndoctrinată.
Adevăruri despre trecut: Parenting în „epoca de aur”
Urmăresc documentarul ”Adevăruri din trecut: Parenting în epoca de aur” și mă trec fiori. A început ciudat, cu o fetiță de la spital, care povestește liniștită despre cum s-a opărit cu o găleată de apă. O simt, am fost acolo, în locul ei.
Ascult elogiile din Epoca de Aur repetate mecanic cu tovarășul și tovarășa, și mă gândesc cu tristețe la spălarea creierului practicată intens de comuniștii români. Când am fost mică, chiar am fost la un moment dat confuză, că cine sunt adevărații mei părinți, m-am întrebat, cei care mă cresc și-mi dau de mâncare, ori Ceaușescu și Elena, cei a căror nume îmi erau repetate aproape zilnic la școală și la grădiniță, cărora le aduceam elogii și a căror portrete le vedeam peste tot.
Comunismul, o nenorocire umană, care și-a lăsat o tristă amprentă asupra multor țări și generații, dar în România parcă mantia lui neagră, a lăsat în ură mai multe cadavre, printr-o duritate și lisă a umanismului, mult mai acută ă decât în alte țări vecine, din blocul sovietic.
Văd asta atât prin prisma experiențelor și trăirilor oamenilor din Polonia vs. România, prin mentalitățile și sechele cu care cu care au rămas, categoric diferite, dar și la nivel de societate, prin servilismul, corupția și teama de superiori (citat din documentar) specifice românilor vs. răzvrătirea, aroganța și combinațiile polonezilor.
Dacă documentarul a început cu o incursiune în copilăria mea, se termină cu o incursiune în lumea fiicei mele, atât de diferită de experiența mea și a multor copii din România (încă loviți, bătuți, pe care se strigă, care sunt ridiculizați și certați din frustrările părinților) și pentru care indiferent e cât de mult i-aș spune-o, te iubesc, nu se uzează niciodată.
Câteva cuvinte despre război
Locuind în România eu am fost puțin conștientă despre război. Știam doar că bunicul din partea tatălui a luptat în cel de-al doilea război mondial, dar nu vorbea niciodată despre asta. Bunica mai povestea câteodată despre rușii ce au locuit la ei în casă în timpul ocupației. În România se vorbea în general puțin despre război, doar la lecțiile de istorie, privat oamenii ”uitând” sau preferând să nu discute. Am aflat mult mai multe despre război după ce m-am mutat în Polonia. Poporul polonez a păstrat vie suferința războiului, transmițând-o de la o generație la alta, privat prin memoria familiei, și public prin artă. Oamenii amintesc mereu atrocitățile care au avut loc în această zonă a lumii. Toți bărbații polonezi importanți din viața mea provin din familii refugiate, ce și-au lăsat în urmă munca și avuția pe teritoriile curente ale Lituaniei, Ucrainei sau Belarusiei, fugind înspre vest ca să-și salveze viața și copii. Jumătate de familia fostului soț, de partea tatălui, se trage din Lituania. Provin din două case învecinate dintr-un sat din apropiere de Siauliai pe care l-am vizitat cu mulți ani în urmă, mergând cu fostul soț la casa străbunicilor săi. Jumătate din familia fostului iubit se trage din Ucraina, de dincolo de Lviv, iar jumătatea din partea mamei a actualului partener se trage din Belarus, de lângă Minsk, unde străbunici lui au avut o afacere de măcelărie. De sărbători, el ne gătește după rețetele vechi ale mamei lui feluri de mâncare tradiționale ce provin din zona Bielorusiei. În vreme ce în România, comunismul practicat de Ceaușescu a șters memoria colectivă a războiului, în Polonia istoria lui a fost mereu amintită prin cărți și filme: Pianistul, Katyń, Wołyń, În întuneric, Roża (văzute și recomandate).
Prima discuție mai serioasă despre război am avut-o acum vreo trei săptămâni cu un amic ce lucrează pentru o instituție strategică poloneză. El ne-a informat că se pregătesc pentru ce-i mai rău, inspectând două buncăre și a trimițând decizii unor afaceri private (restaurate și hoteluri) că, în cazul stării de război au obligația să asigure mâncarea și cazarea angajaților instituției la care lucrează el. Atunci încă totul părea ireal, așa cum mi-se pare încă și acum. Mă trezesc dimineața și merg la muncă, mă așez la birou și citesc aparent liniștită emailurilor clienților din alte colțuri ale lumii, ce se plâng de ambalaje și prețul instabil al transportului, ce în ultimul timp crește imprevizibil. Printre cafe și telefoane legate de renovare ascult secretarele plictisite dând ordine de eliminare a unor cartoane instalate pe mobilă sau mutatul florilor, ce i-ar putea deranja vizual pe proprietarii milionari cu fițe de Franța. Nu arata ca la Cannes și asta-i marea problemă locală, în timp ce la o mie de kilometrii de aici oamenii luptă corp la corp pentru viață, iar la 700 de km stau în cozi la graniță ca să fugă din calea rachetelor rusești. Totul pare ireal, dar adevărul este că suntem sub o amenințare permanentă.
Sunt mulți ucrainieni în Polonia, fiind forța de muncă principală pentru muncile necalificate. Bărbații lucrează de obicei în construcții (la noi la apartament au lucrat echipe de ucrainieni) sau logistică, iar femeile în fabrici, la curățenie, ca manichiuriste sau vânzătoare. Toți oamenii aceștia susțin economia Poloniei, care în ultimii ani s-a dezvoltat accelerat. Polonezii sunt îngrijorați, dar își continuă viața zilnică. Spiritul este de luptă, majoritatea bărbaților cu care am vorbit gândindu-se serios să rămână și să lupte împotriva lui Putin în cazul în care ar ataca Polonia. Se trimit ajutoare în Ucraina și se organizează adăposturi pentru refugiați, mai mulți amici polonezi ce locuiesc la casă sau au proprietăți, declarându-și suportul pentru imigranți și oferindu-le adăpost. Pe grupurile de Facebook se strâng colete pentru a fi trimise ca ajutoare și se face mobilizarea voluntarilor ucrainieni ce vor să se întoarcă să lupte. Din magazinele poloneze se retrag de la vânzare produsele rusești, Rossmann, Netto, Stokrotka, Polomarket și Topaz anunțând delistarea în masă a bunurilor produse în Rusia, ne dorind în nici un fel să sprijine producătorii din Rusia, care prin taxele lor ar hrăni bugetul rus. Una după alta, firmele poloneze anunță pe canalele sociale că refuză să mai exporte produse în Rusia (într-un fel nici nu mai are sens exportul, din moment ce rușii nu prea au cum și cu ce să le plătească) ori încetarea colaborării cu partenerii ruși. Sunt voci care spun că boicotarea Rusiei îi va înrăi și mai tare pe ruși, sunt alții care apără ca țara să se revolte împotriva lui Putin, după ce le cade economia.
Personal, mi-e frică de nebunul care are acces la arme nucleare și chimice, iar eu locuiesc într-o țară vecină cu el și vecină cu țara pe care o invadează. Mă gândesc serios ce să fac, iar între timp mi-am transferat banii din Revolut (și de frică și de susținere). Am prieteni ucrainieni ce suferă pentru că familia le-a rămas în urmă, și prieteni ruși, ce se tem pentru ceea ce urmează.
Am Covid
Sunt în faza de recuperare, după nouă zile documentate de boală. Am descoperit-o întâmplător, crezând că-i o sinuzită, ce venise la pachet cu diaree. Când i-am explicat doctoriței pasive simptomele, și-a schimbat brusc atitudinea la cuvântul diaree, devenind agitată. Mi-a spus imediat că trebuie să fac testul. Nu am priceput prea bine despre ce test este vorba, până a rostit cuvântul magic: Covid. M-am simțit ca o leproasă când, după ce mi-a tastat rapid rețeta în sistem, a deschis hotărâtă geamul din cabinet, ca să intre urgent aerul de minus două grade în încăpere și m-am privit cu o expresia ”ieși”. A fost ciudat, dar nu am prea luat-o în serios, zicându-mi în gând că exagerează. M-am înscris online la testul Covid gratuit, prin pagina pacjent.gov.pl, căci la hot linie nu răspundea nimeni. M-au sunat ei după nici două ore, ca să-mi confirme trimiterea oficială și să mă informeze că am carantină. Apoi am primit o propunere de testare prin sms la un punct local de colectare. Acolo am așteptat mai bine de jumătate de oră în frig la coadă, căci deși era drive true, se făcea din mersul pe jos colectarea probelor. Mi-au înțepat bățul adânc în nas de mi-au sări ochii din orbite și asta a fost.
Între timp i-am informat pe cel de la muncă despre carantină, ba chiar am glumit că voi fi acasă, pe când îmi trimit laptopul, pe care l-am primit bucuroasă, dar fără să sar în brațele colegului mai colegului tinerel și frumușel care mi l-a adus. Și bine că m-am abținut, căci o oră mai târziu aveam să văd pe el informația ”Pozitiv”. Este genul de veste la care nu te aștepți, mai ales fiind vaccinată, ba chiar nu îți vine să o crezi, de aceea a doua zi de dimineață, când doar credeam că am capul mai treaz, am mai verificat odată, în speranța că s-a schimbat ceva. Nimic nou, tot pozitiv rămăsese. După infuzia de energie de la prima oră am început să mă simt mai rău și am realizat că, chiar aș putea fi bolnavă. Am început să sun la Info linia Covid și Sanepid, ca să-mi schimb adresa de izolare, căci între timp m-am mutat la prieten ca să mă îngrijească și să-mi gătească (foarte bună decizie). Telefoanele nu au funcționat, așa că am completat din nou formularul online și m-au sunat ei. În al doilea formular am trecut direct noua adresă și problema cu mutatul a fost rezolvată, iar după ce le-am trimis testul pozitiv pe e-mail la cei de la Sanepid, căci eu nu îl primiseră, mi-am descărcat de pe internet decizia de izolare. Am trimis-o la muncă și mi-au dat de ales între concediu medical și muncă de acasă. La medicul de familie de la NFZ (acolo unde cotizez obligată de stat) am reușit să mă înscriu la o tele-consultație abia după weekend. În weekend mi-a pierdut complet mirosul și m-a simțit tot mai rău, bine că nu am avut nici o urgență, că nu aș fi avut pe cine să contactez decât salvarea. Luni, am tot așteptat de la 8 dimineața să mă sune medicul, iar pe la două după masa mi-am pierdut speranța și m-am înscris la privat. A sunat medicul public la 16:00, iar privatul la 16:30. Ambii mi-au recomandat aceleași tratament pe care îl făceam deja, Neosine, Vitamine C și paracetamol, deși nu am avut febră.
Am început să mă simt mai bine marți, doar ca miercuri să am un colaps total. Mi-a fost greu și să gândesc, așa că am zăcut leșinată pe canapea toată ziua cu ochii beliți la mafioții italieni din Gomorrah. Am început să-mi revin de ieri, iar azi am apucat să simt ceva mirosuri mai intensive, de prăjeli arse sau parfum la aplicare. Nu am avut muci, am tuși rar, mai mult în primele zile, dar a fost greu de dus în boală starea mentală, lipsa de chef, un fel de ceață peste gânduri, moleșirea corpului, durerea muchilor, oboseala permanentă și o ușoară depresie ce m-au afectat zilnic. Mă tot întrebam dacă am avut cumva Covid înainte de vaccinare și pot să confirm că nu am avut. Mă bucur că sunt vaccinată și că nimeni, dintre cei din jurul meu cu care am avut contact înainte să descopăr boala, nu au fost afectați. Nu am nici cea mai vagă idee de unde am luat-o și când, doar s-a întâmplat. Nu, nu-mi mai doresc Covid a doua oară, și cu siguranță mă vaccinez și cu a treia doză.
Cât despre polemica vaccinului, pot să spun doar atât: fiecare face ceea ce vrea și cum consideră că-i mai bine pentru ea sau el. Eu nu pot eu să spun nimănui să se vaccineze sau să nu o facă, căci riscul nu-i al meu, este al fiecăruia pe pielea lui. Personal, din experiența mea, eu mă bucur că m-am vaccinat și că trec relativ (dacă mă compar cu câțiva prieteni care au avut-o înainte de vaccin) ușor prin boală.
Despre afaceri dintr-o perspectivă mai experimentată
Mă întorc din Koln după patru zile intensive la târg. Delegațiile la târguri au același parfum bine cunoscut de avioane la ore timpurii, pline cu bagaje de mână în care se ascund laptopurile călduțe de la bateria încărcată în grabă. Parte domestică a delegațiilor la târguri se petrece în hoteluri mai modeste sau mai sofisticate, în funcție de mărimea și bugetul firmei. Logistica are loc pe tocuri înalte și obositoare, de preferință fără lac, frumos ambalată în costume și rochii create dintr-o paletă de culori foarte restrânsă. Dinamica este dată de întâlnirile rapide, discuțiile concrete și deciziile ce se lasă mereu așteptate. Se împart și se colectează cărți de vizite și zâmbete generoase. Serile sunt marcate de cine fastuoase, plătite generos din banii firmelor, neapărat stropite cu alcool în restaurante centrale cu prețuri piperate și puțin frecventate de localnici. Sunt momente de conectare între colegi, se împărtășesc bârfe de birou, se mărturisesc secretele firmei și se discută intimități, toate sub umbrela nevoii de libertate ce îmbrățișează pe fiecare participant la ceasul de seară al muncii, după ce și-a maltratat tălpile în pantofi eleganți și scumpi ori și-a strâns talia cu prea multă vlagă în haine frumoase și incomode.
Delegațiile, târgurile, nopțile nedormite, statul în picioare și întâlnirile intensive de afaceri îmi sunt atât de cunoscute și pline de rutină, încât am început să ating un nivel de saturație față de ele. Îmi place să călătoresc și pentru o lungă perioadă m-am bucuram de orice ieșire, mai ales cele pe banii firmei la hoteluri cu multe stele ori restaurante Michelin. La început a fost foarte interesant, o lume nouă cu obiceiuri elevate, în care mă simțeam stingherită de lipsa mea de experiență și cunoaștere. Eram o fetișcană dintr-un orășel pierdut din România ce călătorea prin marile orașe ale lumii și se caza la hoteluri luxoase alături de domni eleganți, mereu la costum și doamne stilate cu genți de marcă și multe bijuterii. Cu anii, mi-am însușit această rutină, a programului încărcat cu multe sarcini urgente, executate într-un cadru elegant, dur și nemilos, ce te stoarce de vigoare și te ține conectat în priza afacerilor pentru câteva zile la rând, și pe cea a comodității hotelurilor și restaurantelor scumpe. Am devenit una de-a casei, care nu se sfiește să ceară gheață sau un călcător la două noaptea, ori să-i fie schimbată camera dacă nu întrunește condițiile adecvate. Hotelurile sunt pentru mine normalitate, ca și restaurantele scumpe, conversațiile banale cu străini sau discuțiile grele și serioase de afaceri. Le port cu ușurință, după ce-mi trec starea mentală pe modul de afaceri, când toate lucrurile personale, gândurile legate de familie, casă sau iubire, sunt închise într-un sertar mental. Atunci mă metamorfozez și eu într-o doamnă elegantă, cu rochii până peste genunchi bine croite pe corp și asortată cu bijuterii din diamante sau perle. Mă depersonalizez, ca să intru într-un tipar standard, mai ușor de controlat, mai simplu de impus și mai puțin citibil pentru ceilalți. Nu mai sunt de mult o fetișcană dintr-un orășel din România, ci doar o femeie de afaceri cu țeluri și ținte precise, iar rolul meu este să le duc la îndeplinire. Sunt amorțită emoțional când sunt în delegații de afaceri, iar vești ca și cea de săptămâna trecută, când am aflat că a murit mătușă-mea, primită la micul dejun, nu mă mai mișcă mai de fel. Am simțit pe moment o tristețe, pe care am băgat-o rapid în sertar, și mi-am continuat ziua conform planului, zâmbitoare, bine dispusă și concentrată pe țel.
În timp, odată cu creștere acomodării mele în mediul de afaceri internațional, au crescut și cerințele, miza și responsabilitățile, nivelul de oboseală și depersonalizarea. Rutina a rămas aceeași, doar că eu am trecut într-o altă etapă.
Mă găsesc acum într-o primă fază a saturației, în care valorile impuse de societate prin profesie și beneficiile ei directe și indirecte, nu mai sunt tocmai valorile pe care le caut. Le căutam cândva, atunci când ne le avea și mi se păreau ”tot ce-ți poți dori”, văzându-le la alții. Acum, când mă bucur de ele, mai ales că odată cu vârsta și cu creșterea siguranței de sine îmi vin tot mai firesc, nu le mai găsesc atât de atrăgătoare. Pozițiile de top aduc bani, aduc beneficii financiare și recunoaștere socială, dar odată cu ele, la pachet vine și stresul, presiunea pentru rezultate și în special depersonalizarea. Devii în timp imaginea unei profesii, a unui țel și cu cât te identifici mai bine cu ceea ce așteptă oamenii de la tine, cu atât îi poți convinge mai ușor. În această ecuație nu-i mai loc pentru sine, pentru iluzii artistice, zile mai proaste sau copii bolnavi.
În avioanele de la primele ore, ce-și duc clienții la muncă, îmbrăcați în costume și rochii cenușii, nu-i loc pentru problemele personale, doar pentru small talk, zâmbete scurte și telefoane urgente între zboruri.
Împărățiile poloneze
Firmele poloneze sunt mici regate, guvernate în principal de câte un împărat, de preferință putred de bogat, în general mai puțin frumos și de obicei trecut de tinerețea fragedă. Atunci când își plătește toate taxele, împăratului îi place să fie faimos, se lăfăie prin Forbes și să sfătuiască filosof nărodul, unde să caute câini cu covrigi în coadă. Când însă evită taxele, ca vampirii lumina, devine brusc misterios, ascunzându-se prin ungherele gri ale economiei poloneze și plătind la greau ca să nu-i apară numele prin nici un fel de topuri de milionari ori articole nedorite de prin ziare. Împărații sunt de toate formele și culorile, unii mai vulcanici, alții mai calmi, majoritatea înșelătorii, câțiva bădărani și neciopliți, iar o foarte mică parte manierați și culturali.
Împărații polonezi au, conform tradiției catolice și câte o împărăteasă, consoartă de viață și câteodată de afaceri, împreună cu care au construit regatul și de care nu se pot debarasa, fără să-i înjumătățească visteria. Consoartele sunt cioplite după caracterul și nevoile împăratului, cât și după originea visteriei. Când împăratul beneficiază de un caracterul mai hapsân, despotic și atotștiutor, atunci de obicei consoarta-i mai ”gospodină” din natură, fiind mai mult preocupată de schimbarea dădacelor pentru puradei, tirajul mașinilor cu mulți cai putere, noile lasere din saloanele de înfrumusețare ale ridurilor și tratarea fără de succes a shop-alcoolismului și alcoolismului. Când împăratul e mai moale din fire, ori banii din visteria împărăției au fost înmulțiți pe baza zestrei nevestei, atunci consoarta-i mai înfiptă, și-n regat, și-n împărat și mai ales în supuși, pe care-i spoiește cu tot ce prinde la gură, remarcându-se prin crizele regulate de nervi, servite zilnic și aroganța fără perdea, ce-o ajută să-și crească temporar stima de sine.
Ca în toate împărățiile și în firmele poloneze, nobilimea directorilor și a directorașilor joacă un rol cheie în mânarea frânelor imperiului. Dacă rolul împăraților și a împărăteselor este de-a trona, cel al directorilor și mai ales a directorașilor, este de a suge cât mai mult din avuția imperiului, biciuind sudoare pe frunțile și în mințile angajaților. Directorii și directorașii au năravurile lor și cu cât sunt mai idioți și mai lipsiți de cunoaștere în treburile administrative ale regatului, cu atâta sunt mai nesimțiți, neciopliți, hoți și intriganți. Bătăliile moderne ale nobilimii se dau în mediul online, pe Linkedin, unde se pupă în fund nobilii din regate concurente, prin cuvinte englezești măgulitoare, menite să fie citite și returnate, căci nimic nu-i gratis în basmele reale.
Precum tuturor nobililor polonezi, directorilor le place în primul rând să strălucească, văruindu-se cu multă vopsească galbenă, în speranța că se va metamorfoza în foiță de aur. O altă trăsătură foarte apreciată a lor este că le place să se fălească, să educe nărodul cu viziunile lor tembele și să cadă mereu în picioare, mai ales când genunchii nu le mențin coloana vertebrală lipsă, ori strâmbă la fiecare verigă, de la lingușelile ce i-au stors de vlagă.
Jonglând printre aceste regate falnice, ale acestor împărați mofturoși, conduse de nobili afurisiți și fățarnici, mă afund pe zi ce trece tot mai mult în rolul meu de războinic rebel, cu sabia scoasă din teacă și bocancii însângerați și plini de noroi. Am obosit să mai duc luptele nobililor, spre satisfacția și avuția împăraților, cucerind noi teritorii străine, prin amăgirea partenerilor și păcălirea adversarilor. Sunt sătulă de intrigile curților înșelătoare, de directorii și directorașii perfizi, manipulatori și abuzivi ce-și duc veacul în ele. Am obosit, și de-abia am început munca într-un nou regat, mai haotic, mai dezorganizat și mai plin de pierde vară. Trag aer în piept și tot ce-mi doresc este să mă refugiez în țara nimănui.
Bubele societăților
Fiecare națiune își are bulele ei de absurditate, prostie și multă imaginație scăpată de sub controlul realității. Dacă românii excelează recent pe arătură cu plugul Covidului, la polonezi avortu-i la putere.
În folclorul românesc Covidul nu există, nici pentru cei care s-au deja îmbolnăvit de el, iar dacă îți faci vaccinul ți-se implantează un cip direct în cap, prin care te controlează Bill Gates. Se varsă ură și injurii filosofice, curg jignirile și se scuipă cu amenințări pe Facebook, oglinda digitală a românului, bălăcindu-se taberele între ele cu patimă, atât cele pro, cât și cele contra. În realitate, România are niște spitale de toată groaza, insalubre, murdare, pline de bacterii și prost dotate, cadre medicale incompetente și inumane. Este ultimul loc în care vrei să ajungi bolnav, mai ales cu Covid. Sunt numeroase cazuri de malpraxis în România, oameni mutilați sau uciși din prostia, incompetența sau indiferența medicilor. Cu tristețe privesc cum toată societatea asta bătăioasă împotriva și pro Covid, nu se trezește să vorbească despre problemele reale și grave cu care se confruntă sistemul de sănătate românesc, dar se bălăcăresc în opinii și păreri despre o alegere care este oricum individuală. Nu forțezi pe unul anti vaccin să nu se vaccineze și nici pe unul pro-vaccin să nu-l facă!
În folclorul polonez avortu-i o industrie, controlată Hitler prin doctori malefici, ce se ocupă de prelucrarea feților avortați în materie primă pentru produsele cosmetice, extrăgându-se din ei colagenul, din care se prepară creme pentru bogații păcătoși ai lumii. De câțiva ani se fac campanii stradale împotriva avortului, conduse în exclusivitate de bărbații ce strigă în megafoane vorbe jignitoare la adresa femeilor ce-ar îndrăzni să avorteze un făt malformat. În realitate, s-au făcut în Polonia în jur de 2000 de astfel de avorturi, pe motive medicale, căci din fătul respectiv nu ar fi ieșit un om normal și funcțional. Majoritatea copii ce se nasc cu malformații rămân în grija mamelor singure, în 90% dintre cazuri ele fiind părăsite de soți sau parteneri, pentru care îngrijirea unui copil cu probleme este insuportabilă. Un caz recent a fost în Londra, când o mamă și-a omorât copilul cu handicap sever, copleșită de greutatea îngrijirii lui permanente pe perioada Covid. Tatăl și-a exprimat durerea printr-un mesaj din Mallorca, despre cât de mult l-a iubit, deși s-a săturat la un moment dat să-l mai șteargă la cur și s-a cărat, dar și-a tatuat numele lui pe braț.
Mă gândesc câteodată cum ar arăta prostia inversată, dintre Polonia și România, dar nu-i iese decât o viziune a normalității. Românii ar sări ca și arși dacă li s-ar interzice avortul la cerere, amintindu-și de toate mamele moarte în timpul comunismului, iar polonezii nici nu ar înclina urechea spre propaganda anti-vaccin, când toți abia așteptă să iasă din pandemie, ca să-și poată relua programul anual de vacanțe în străinătate. Polonezii sunt plimbăreți.
Până atunci vă invit să admirați postere de Valentine’s pe care sentimentaliștii cu anti avort le-au inventat, ca să sensibilizeze cuplurile. Un pic este cam Photoshopat fătul din ele, în loc de malformații fiind integral dezvoltat și cu un look din ăla sănătos, dar ce să-i faci, așa-i in reclame – totul e bine până dai cu banu!
Căpşunăriţa 