Oamenii

ryoji-iwata-n31JPLu8_Pw-unsplash

Photo by Ryoji Iwata on Unsplash

Dintotdeauna mi-a fost greu să înțeleg oamenii care fac ceva rău și după aceea se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ba chiar, cu tupeu le spun celor care le atrag atenția, că ei au o problemă. După fazele astea de obicei urează atacul la persoană, denigrarea că ”tu” le atragi atenția, agresivitatea în răspunsuri și gălăgia. Fac gălăgie, ridică tonul și îți vorbesc tare și urât, ca să creeze o situație din care să te retragi pentru că nu-ți dorești să escaladeze conflictual. Doar că, cu mine escaladează. Pentru că mie nu mi-e frică de conflict, nu mi-e teamă de scandal și pot urlă la fel de mult ca și ei, ba chiar mai cu spor. Nu are de ce să-mi fie frică pentru că știu că am dreptate.

Pe moment, când se întâmplă, răspunsul meu în același ton cu al lor îmi alimentează adrenalină, dar ulterior mă deranjează. Regret că am răspuns la fel și mă tulbură cuvintele lor nedrepte, ca să nu mai spun că-mi pare rău de energia risipită pentru oameni de nimic. Și mai este o problemă, foarte tristă, că nimeni nu-ți vine în ajutor. Toți privesc de pe margine și mai apoi îți spun cum ai greșit răspunzându-le la fel agresorilor, ba chiar te sfătuiesc să-i lași în pace. Sunt tâmpiți, nesimțiți, răi, asta e! Se comportă așa pentru că nu li s-a întâmplat lor. Pentru că lor le este indiferent, iar a-ți da o mână de ajutor gratuit este prea mult.

Nu există dreptate, nu există corectitudine și măsura cu care te evaluezi pe tine, nu este măsura potrivită pentru cei din jurul tău. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, realizez tot mai mult cât de răi sunt oamenii, și cei care agresează, și cei care stau pasivi.

Rani deschise

Mi-am dat seama de ceea ce fac, cand i-am trimis fostului sot un email plin de ura. Poate ca il merita, sau poate ca nu. Poate ca, nu-i chiar demonul descris de mine si multe din cuvintele pline de ura, pe care i le-am transmis, sunt frustrarile mele, pentru o relatie de mult incheiata, a carei umbra inca ma bantuie. Poate ca-i un psihopat, ca multi altii, dar toti ducem cu noi un bagaj emotional, pe care il aratam celorlalti intr-o mai mare sau mica masura. Ma intreaba cei din jur, cum poate fi atat de rau acum, cand a fost atat de bine atunci. In primul rand ca nu a fost atat de bine atunci, atunci candva a fost relativ bine si un pic prea vopsit in roz de imaginatia mea. Si in al doilea rand, acum nu e atat de rau, ci doar neplacut si un pic mai negru, pictat de mine.

Duc cu mine multe resentimente pentru nemplinirile sufletesti, si asta e unul dintre ele, care ma apasa si ma doare, ca o rana deschisa. Pe care eu nu vreau sa o inchid, cu care eu nu vreau sa fac pace, asteptand inutil o compensare, pentru durere ce mi-a fost pricinuita. Doar ca compensarea nu va veni niciodata si e doar alegerea mea, daca vreau sa mentin rana deschisa sau prefer sa o inchid.

– Prefer sa o inchid, striga copilul din mine, doritor sa merga mai departe, sa exploreze alte lumi, sa fuga de durere, sa scape de confruntare si de acceptarea faptului ca lumea e nedreapta.

– O vreau deschisa, porunceste autoritara femeia din mine, ranita in orgoliu si amorul propriu. Vrea razbunare, simtindu-se trasa pe sfoara, pacalita si inselata.

In vartejul asta de sentimente, incapabila sa decid rational sau emotional, las lucrurile sa se intample, raspunzand instinctiv la situatii, cateodata animalic, alte ori cu emaptie, in functie de sentimentele, care ma domina pe moment. Singurul lucru pe care il fac e sa ma indepartez de problema, cu o strategie excelenta de evitare, sperand ca intr-o zi sa se rezolve de la sine.

Dar nu se va rezolva si din toata indecizia asta, doar fiica-mea va avea de suferit, fiind prinsa la mijloc. Si mai e o problema, caci dupa multe incercari in diverse directii, nu am nici cea mai vaga ideea cum o pot rezolva. Mi-e imposibil sa vad rezolvarea, care cel mai probabil se afla chiar in fata mea.