Photo by Ryoji Iwata on Unsplash

Dintotdeauna mi-a fost greu să înțeleg oamenii care fac ceva rău și după aceea se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ba chiar, cu tupeu le spun celor care le atrag atenția, că ei au o problemă. După fazele astea de obicei urează atacul la persoană, denigrarea că ”tu” le atragi atenția, agresivitatea în răspunsuri și gălăgia. Fac gălăgie, ridică tonul și îți vorbesc tare și urât, ca să creeze o situație din care să te retragi pentru că nu-ți dorești să escaladeze conflictual. Doar că, cu mine escaladează. Pentru că mie nu mi-e frică de conflict, nu mi-e teamă de scandal și pot urlă la fel de mult ca și ei, ba chiar mai cu spor. Nu are de ce să-mi fie frică pentru că știu că am dreptate.

Pe moment, când se întâmplă, răspunsul meu în același ton cu al lor îmi alimentează adrenalină, dar ulterior mă deranjează. Regret că am răspuns la fel și mă tulbură cuvintele lor nedrepte, ca să nu mai spun că-mi pare rău de energia risipită pentru oameni de nimic. Și mai este o problemă, foarte tristă, că nimeni nu-ți vine în ajutor. Toți privesc de pe margine și mai apoi îți spun cum ai greșit răspunzându-le la fel agresorilor, ba chiar te sfătuiesc să-i lași în pace. Sunt tâmpiți, nesimțiți, răi, asta e! Se comportă așa pentru că nu li s-a întâmplat lor. Pentru că lor le este indiferent, iar a-ți da o mână de ajutor gratuit este prea mult.

Nu există dreptate, nu există corectitudine și măsura cu care te evaluezi pe tine, nu este măsura potrivită pentru cei din jurul tău. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, realizez tot mai mult cât de răi sunt oamenii, și cei care agresează, și cei care stau pasivi.