Mă prind greu

Am câteodată (și probabil mai des decât îmi dau seama) niște momente aiurea, când nu mă prind că, cineva vrea să se dea la mine. Pur și simplu nu observ. Oricât de evidentă ar fi treaba pentru cei din jurul meu, eu o iau total pe lângă arătură. Dacă se întâmplă și ca partea interesată să fie mai timidă, atunci e jale, că nu m-aș prinde nici dacă, aș primi o tigaie în cap. Partea cea mai naspa este că, de multe ori și mie îmi plac „pretendenții” și chiar m-aș încumeta la ceva, dar după ce le dau cu flit neintenționat, nu mai iese nimic de acolo. Câteodată fazele astea sunt chiar evidente și după ce au trecut, le realizez și eu, deși care regulă mă prind după ce îmi spun alții.

Aseară, pe la 11 noaptea am chemat poliția, pentru vecinii mei gălăgioși și afumați. Nu m-au chemat să fumez iarbă și am zis să-i altoiesc – glumesc, chiar aveau muzica la maxim și eram foarte obosită. Nu au deschis poliției, dar au oprit muzica, iar la finalul intervenției urcat a la mine echipa ca să-mi explice cum stă treaba și de ce nu le poate face de fapt nimic. – Ca o paranteză, dacă nu deschizi la poliție, te cam poate țuca în cur, că nu au voie să intre în casa ta. Tot ce pot face este să înainteze cazul procuratorului, dar la faza asta le trebuie martori care să de-a cu subsemnatul și să facă declarații și alte cacaturi formale, la care oamenii cu job de la 8-16 nu se prea încumetă. Concluzia, dacă faceți o petrecere gălăgioasă, nu deschideți poliției.

Ei, și echipa era formată dintr-o tipă și un tip, simpatici amândoi, mai ale tipul, frumușel, cu barbă stilată, după moda vremii. Se uită el la mine de jos în sus, în timp ce vorbeam cu tipa, și începe să mă întrebe chestii, că de unde sunt – din Polonia îi răspund eu intrigată, doar aveți  buletinul polonez în mână, apoi insistă el, că unde e orașul de naștere, cică în ce țară – România, îi răspund eu mai intrigată, cu puțină agresivitate în voce. În mintea mea tipul mă irita că, se concentra pe mine și nu pe vecinii mei gălăgioși, eu realizând abia a doua zi la muncă (când le povesteam colegilor pățania), că el încerca de fapt să intre pe felie, să se bage și el în seamă cumva, doar că eu eram cu capul în nori. Și era chiar drăguț, trag eu concluzia a doua zi.

Apoi m-am gândit cât mai obiectiv la toată treaba, realizând că, reacția mea a fost cauzată de o sincronizare proastă și unele sentimente/temeri nepotrivite, pe care le duc cu mine inutil și care, mă influențează în a mă raporta greșit, de obicei negativ la multe situații.

  1. Când m-a privit de jos în sus, eu nu mi-am dat seama că el se uita la mine pentru că eram în pantaloni scurți și un tricou mulat, și probabil îi plăcea ce vedea, ci m-am gândit instantaneu că, se uită la cicatricea mea de pe picior, care nu-i atât de vizibilă în realitate, precum e în mintea mea. Emoția: nesiguranță.
  2. Când am început să mă întrebe de unde sunt, m-am gândit automat că, mă califică de străină, și sigur mă va discrimina în vreun fel pe chestia asta. Emoția: prejudecată.
  3. Când au venit eram deja nervoasă pe vecini, că muzica ținea de peste o oră și am bătut și eu la ușa lor, dar nu au deschis. Starea mea: agresivitate.

Alteori, fazele astea devin cu adevărat ridicole. Acum vreun an am parcat la un McDonald, care tocmai introdusese parcarea cu plată, doar că era gratis prima oră, dacă scoți un bilet de la parcometru. Eu nu eram conștientă de treaba asta, că dădeam pe acolo rar și când m-am întors la mașină, din altă parte desigur, că doar nu am parcat ca să mănânc la Mc, un domn îmi scria ceva amendă. L-am abordat imediat încercând să scap de amendă și povestindu-i că, de fapt eu voia să intru la Mc, după ce tocmai îmi terminasem treaba în altă parte, că mi-e foame și nu văd rostul amenzii, dacă sunt clientă oricum. La care el îmi zice că, ar mânca și el un hamburger. OK, îi zic eu, hai că-ți cumpăr unul, doar nu-mi da amendă (hamburger 10 zł, amenda 100 zł). Intru în Mc, îi iau un hamburger (doar lui, clar, că eu nu mănânc de la Mc), i-l pasez și mă urc în mașină, consternată de mita în natură pe care o iau polonezii. Ce naiba îmi zic mirată, că nu îs așa săraci. Ajung la muncă și să le povestesc colegilor cum e foamea mare în Polonia, că mi-a luat unul mită in parcare la Mc un hamburger, la care ăștia încep să râdă, explicându-mi printre hohote ca, nu m-am prins că ăla se dădea la mine si de fapt nu-i trebuia hamburgerul.

Relatiile lungi – cheia marilor deceptii

Tocmai ce am terminat de rasfoit un articol dintr-o splendida revista pentru muieri moderne si dăştepte , in care erau enumerate sfaturi pretioase de la cei cu relatii lungi, pentru cei ce si-ar relatii lungi.

Pe primul loc aparea cuvantul cheie: compromis, tiparit cu litere frumoase si citit cu junghi la inima. Dupa el isi facea loc un alt cuvant valoros in vocabularul maselor, comunicare, iar in urma lui venea serenata lasatului de la tine si binelui celuilalt, chestii din astea, foarte romantice pe hârtie. Mesajul la unison era clar: sa-i faci pe plac celuilalt, calcandu-ti pe propria dorinta si placere, pentru ca el, partenerul, sa stea langa tine, in relatia aia lunga.

In prima faza m-am gandit cum ar arata sfaturile astea intr-o revista pentru barbati.

Fa compromisuri pentru ea, straduieste-te sa nu faci crize, cand cumpara al saselea set de oale, de care nu are nevoie, ca acasa zac doar trei seturi nefolosite – asta ca tot l-am vazut pe unul facad o criza la Ikea, cand nevasta-sa a pus mana pe o oala.

Sau

Comunica cu ea! Las-o sa palavrageasca ore in sir. Desi, nu o sa o doara gura, deci nu spera la asta, ajuta, sa-ti bagi tie in gura o cafea, si sa viseaza cu ochii deschisi la playmate-ul lunii. Uita-te aici si clatareste-ti bine ochii, cu niste tatele beton, si garantat palavrageala nu te mai atinge.

Apoi m-am imbarbatat. Nu am mai citit de mult Playboy (mai ales de cand au interzis imaginile dezbracate in Polonia, nu stiu cum e pe la altii, dar aici nu vezi mai nimica) si poate pe acolo deja triumfa cu astfel de sfaturi.

Desigur, in revista de gagici era mentionat si sexul, ca un element relativ, in contextul unei relatii lungi, in raport cu palavrageala. Pentru ca palavrageala, faptul ca-l asculti pe celalalt, si-l aprobi, si esti de accord cu el, de dragul relatiei voastre lungi, e cheia succesului. Ce conteaza acolo cinci minute de placere si dorinta carnala, fata de cateva veacuri seci si nesatisfacute, dar imbatate bine cu o bere fara alcool si o palarageala sanatoasa. Ca doar, relatia lunga conteaza si cel mai important e sa o lungesti pana la adanci batraneti, cand te poti inalta, ca o martira pe altarul nesatisfactiei, inconjurata de frustrari si bucuria de a fi avut o relatie lunga, ca o zeama chioara si fara gust. O zeama, care se serveste tuturor si dupa care ar trebui sa tanjeasca fiecare, ca asta e idealul, indulcit cu cate un film romantic, sa mai treaca din depresii.

Apoi, mi-a trecut prin minte, ca poate si barbatii citesc porcarii din astea, ce se servesc femeilor, ca altfel nu-mi explic, ce-i cu atatia nefututi insurati pe Tinder, care isi cauta amante, in loc sa se intoarca intr-o zi acasa si sa-i puna zeama chiara in cap nevestei.

Am trait si eu intr-o zeama din asta chioara, fara sare sau piper, dar plina de palavrageala si de compromis, pana intr- zi, cand am vomitat-o fara mila peste totii cei din jurul meu, cu sfaturile lor de cacat facut bici. Ajunsesem sa ma compromit de atatea ori, ca nici nu mai stiam unde trebuie sa-mi incepa propriile dorinte, daca am dreptul la ele si daca exercitandu-le nu ranesc starea de bine a celor din jur sau impresia lor de stare de bine. Am ascultat de atatea ori parerile, argumentele, deciziile, motivatiile sau credintele jumatatii cu care imparteam blidul, pana intr-o zi, in care i-am dat cu lingura in cap. Atunci am realizat ca eu prefer sushi, zeama nu-i de mine si relatiile lungi, nu-s telul meu. Eu vreau relatii intense, cu sare si piper, scurte sau lungi, dupa cum se va nimeri, dar cu siguranta nu o sa ma mai compromit vreodata langa unul, in speranta ca o sa ne apara riduri impreuna.

Dezvirginarea mentală

După dezvirginarea mentala a capului meu plin de prostii a urmat o liniște totală. M-a lovit o pace interioară fantastică oferită de chimicalele orgasmului. O eliberarea totală de prejudecați și bagaje emoționale inutile, o liniște sexuală și interioara nemaipomenită. Încep să mă maturizez, să-mi accept corpul și nevoile. Îmi place, mă calmează și mă întărește această stare eliberatoare de prejudecăți.

Treptat încep să înțeleg mai bine care elemente funcționau si care nu în viata mea, cum este așezată societatea în care ne ducem traiul și care sunt răspunsurile la multe dintre întrebările inutile pe care ni-le punem degeaba. Partea ridicolă este că mă consideram o femeie emancipată, modernă și interesantă, când de fapt eram o copilă, îndrăgostită de romanțe și înamorează de vise, în care iubirea si sexul de calitate vin la pachet, când de fapt nu prea au atât de multe lucruri în comun și nu neapărat cu aceeași persoană.

După euforia din capul meu am ajuns cu picioarele pe pământ. L-am mai googlat încă o dată pe domnul misterios, dar acum scriind corect numele și pe al firmei la care lucra. Și surpriză, l-am găsit peste tot, cu poze și nume complet. Deci fără stres ca ar fi vreun psihopat, deși instinctele mele de când l-am cunoscut mă cam avertizează.