Mă obosesc cuplurile care nu se mai suportă

Photo by KS KYUNG on Unsplash

De fiecare dată când ne întâlnim cu ei este total aiurea, mai ales la ei acasă. Plec de acolo cu un sentiment ciudat de dezgust, cărând cu mine o bună parte din energia negativă pe care ei o emană. Și emană multă. Împreună sunt groaznici, deși separat ar putea să fie chiar ok, amândoi.

Cum le treci pragul casei îți recită poeziile lor anti-romantice cu mândrie, fluturând de la primele trepte steagul cuplurilor nefericite, care se detestă reciproc, dar conviețuiesc mai departe cu făloșenie. Mândrii de sacrificiul lor suprem, pe care îl așează pe un piedestal strălucitor la vedere și în fața căruia fac plecăciuni regulate, își subliniază jertfa fără lipsă de tact în toate conversațiile pe care le poartă. El face mișto de ea în stilul lui clasic, ca de o primă nevastă repudiată, dar de care nu reușește să se scape, iar ea joacă rolul de victimă în captivitate, puternic suferindă de sindromul Stockholm. Nu este atât de deranjat modul în care-și etalează nefericirea, inestetic și exagerat, ci faptul că încercă s-o impună ca pe un adevăr suprem al tuturor relațiilor, urlând indirect din toți rărunchii, că absolut toate cuplurile vor ajunge să-și ducă crucea în același mod dureros și frustrant, așa cum o fac ei. În mintea lor și mai ales în retorica pe care-o țin, tragedia lor trebuie să fie universală, ca să-și poată motiva zilnic existența comună. Consumați în acest abis al soartei se îmbată cu puterea de-a face haz de necaz din existența lor mizeră, cumva convinși individual că nu vor găsi ceva mai bun, lângă care să pună noapte capul pe pernă. Se amenință reciproc cu divorțul, și-l etalează ca un plan viitor al bătrâneților liniștite, pe când le vor crește copii, iar ei vor fi liberi să aleagă.

La început stârnesc mila. Simți o empatie pentru starea lor de tristețe intoxicantă. Poate ai vrea chiar să-i ajuți cum un sfat sau o idee. Nu înțelegi însă că ei nu caută milă. Lor le este bine, de fapt chiar formidabil, iar victima ești tu. Ei nu au nevoie să-și schimbe starea de nemulțumiți profesioniști, ei doar caută o ofrandă care să le asculte doleanțele și care să participe voluntar și mai ales involuntar la momentele lor de abuz emoțional, când își descarcă frustrările. Căci frustrările descărcate fără spectatori nu sunt niciodată la fel de delicioase, ca și cele vărsate în gura mare. Pentru asta au nevoie de prieteni, ca să-și etaleze jalea ca pe o haină nou luate de la târg. Te cheamă la ei ca să-și golească din butoiul plin cu pulbere, ce stă să explodeze fără public. Când ai ajuns întind masa cu bunătăți și se descarcă, înșirând o poveste paralelă cu realitatea, despre un mod de viață pe care oamenii ce se respectă și se iubesc reciproc nu-l au. Doar că, pentru ei, care nu se respectă și se detestă, nici un cuplu nu se iubește pe lumea asta, iar a-ți dori să-ți petreci vacanța cu partenerul tău, și nu cu alți oameni din echipă este ca o înjurătură de mamă. Se mândresc cu momentele în care s-au tachinat, și-au făcut împotrivă sau și-au arătat lipsa de respect, ca de niște amintiri memorabile. Stai, îi asculți și dacă ești trecut prin viață un pic mai mult, realizezi cât de defectă este relația lor și modul de viață pe care îl cultivă.

Este trist că unii oameni pur și simplu nu divorțează, separându-se de nefericirile și nemulțumirile pe care și le cauzează reciproc. Asta ar însemna să se scape de ele, dar sunt prea drogați în propriul bălegar ca să vadă că există și un alt fel de trai.

De ce au nevoie femeile, să știe de ce?

Photo by Eric X on Unsplash

Am observat fenomenul în special la femeie, căci ele sunt aprige și dornice ca să afle ”de ce?”, ”pentru ce?” și mai ales ”cum?”, deși sunt și bărbați care au nevoie de răspunsuri, doar că faza lor cu ”de ce-uri” trece mai repede și lasă mai puține urme.
În schimb la noi, nimfele amorului, în deplinătatea facultăților noastre mentale dorim și cerem imperativ să știm de preferință totul și mai ales ceea ce nu există, construind pânze de obsesie în jurul întrebărilor rămase fără de răspuns de către flăcăii noștri zvelți, ce ne-au aburit și apoi părăsit abrupt, fără nici un fel de explicație. Femeile dezvoltă preocuparea chinuitoare de-a afla de ce s-a produs, ce a cauzat și mai ales dacă-i cale de întoarcere, iar când răspunsul se lasă așteptat este momentul pentru manie să-și facă simțită prezența. Această nemiloasă meduză a existenței umane, coptă în cele mai ascunse unghere ale creierului, are obiceiul de-a ne acapara mintea, ritualurile, deciziile, dorințele și alegerile, într-un cuvânt existența.

În mod paradoxal există printre noi frumoase exemplare, atractive, interesante și dorite de sexul opus, cu un real potențial de a întreține relații adevărate, ce se bucură de admiratori și doritori, însă care își duc existența singure, incapabile de-a renunța la meduza obsesiei pentru relațiile fictive. Ca orice dependență uzuală, dependența de suculentele interacțiuni unilaterale este puternică, tentantă și satisfăcătoare, căci oferă drogatului posibilitatea de-a construi cu migală pe ceea ce a fost cândva, o nouă realitate abstractă, care-i dă speranță ani de-a rândul că poate hoitul intubat va reînvia. Doar ca nimeni nu-l dorește viu, nici măcar împricinata, care dacă primește o a doua șansă la relație, prin miracolul neștiut al existenței și într-un moment de slăbiciune al masculului, alege să o rateze, căci realitatea nu va fi niciodată la fel de satisfăcătoare precum fantezia.
În schimb, intubat la oxigenul mental, hoitul aflat în moarte clinică o poate însoți ani la rândul pe nimfă prin peripețiile vieții ei de austeritatea reală, dar abundență imaginativă. Cu cât obsedează mai mult și mai dedicat asupra unei relații imaginare, cu atât ea devine mai reală și vie. Speranța este acel drog sublim ce o ajută să selecteze adevăruri care-i convin, respingând cu tărie orice judecăți născute din logică sau experiențe vizuale. Nimfa trăiește cu impresia că împricinatul se va întoarce la ea, deși îl vede pe stradă plimbându-se agale cu o alta. Îi scrie, insistă și își promite să renunțe la obsesie când el îi va dărui în sfârși închiderea de care ea crede că are nevoie pentru a putea merge mai departe. În mod paradoxal el a închis de mult ușa, când i-a comunicat că nu are timp sau a uitat să-mi mai răspundă la mesaje.

În loc de încheiere, las un mic filmuleț aici, pentru toate nimfele amorului ce s-ar putea să cadă în panta obsesiei, mânate de forța necunoscută a răspunsului ce nu mai vine și în a cărui lipsă, pot cu tărie să abereze în dependență.

Ea

Photo by Ahmed Zayan on Unsplash

Am sosit mai repede decât mă așteptam la piatra cărămizie pe care era înscris numele ei. M-am pierdut pentru un moment cu ochii fixați pe dată, trecuse exact un an, apoi l-am ajutat să scoată florile și lumânările din sacoșa de plastic. El a aprins răbdător lumânările încăpățânate, iar eu am curățat piatra mormântului de pământul și frunzele uscate ce se aflau pe ea, aranjând florile și lumânările pe care le adusesem lângă cele care erau deja acolo. Și-a încrucișat brațele în jurul pieptului, pierzându-se cu privirea peste mormânt, cu gândul probabil la ea. L-am îmbrățișat peste brațele lui, strângându-l tare și l-am rugat să-mi povestească ceva frumos despre ea. Mi-a spus că era o persoană pozitivă, veselă și creativă. Am stat acolo așa uniți clipe bune, într-o simbioză în care eu eram cea care oferea suportul și nu cea care îl primea.

Ne-am reîntors acasă pe un drum lung prin pădure, povestind și discutând de ale noastre, el povestindu-mi bucăți din viață despre ea. Din descrierile lui știu că mi-ar fi plăcut, dar așa a fost dat să nu ne cunoaștem, eu întâlnindu-l pe el la mai bine de o lună după trecerea ei în altă lume.

Din astea cu #metoo

Am un coleg la muncă, care are comportament  de hărțuitor sexual, genul #metoo. De când și-a început cariera aici nu a vorbit niciodată cu mine ceva concret, cu substanță, legat de muncă sau de viață. Foarte rar mi-a cerut să-i trimit materiale sau informații, iar când îl apucă vreo dilemă, de fiecare dată îi întreabă pe băieți care este rezolvarea, ca ulterior ei să mă întrebe pe mine și să-i spună lui. Nu mă dau cu fundul de pământ ca să-i arat cât sunt de bună și cum le știu eu pe toate, dar este deranjant când singurele texte pe care mi-le adresează țin de felul în care arat, presărate cu propuneri indecente, glume deocheate și ironii sexuale. La început nu l-am prea băgat în seamă, fiind obișnuită cu textele deplasate din adolescență. De multe ori glumesc și eu, ne fiind genul ofticată, ba chiar piperez cu plăcere discuția, însă totul într-o limită a bunului simț. O glumă cu tentă sexuală poate fi amuzantă când se întâmplă într-un context prielnic, dar repetată obsesiv de aceeași persoană, în orice circumstanțe, devine sâcâitoare. Când genul acesta de glume reprezintă singurele texte pe care un bărbat este în stare să i-le adreseze unei femei, respectivul are serioase probleme la mansardă.

De fiecare dată când mănânc ceva dulce, tipul îmi aplică textul lui clasic „ți-se duce sesia foto din Playboy”. Când port fuste, deseori îmi sugerează că ar trebui să le scurtez, iar câteodată îmi spune că mi-ar trebui o plesneală bună peste cur, oferindu-se să mi-o dea. După ce i-am răspuns de câteva ori în același stil, ironizându-i textele, într-o zi am decis să schimb placa și i-am spus direct să înceteze cu aluziile sexuale, pentru ca nu pot avea respect pentru el când face asta. Până acum nu a priceput mesajul din păcate.

Sunt obișnuită cu glumele sexuale dintotdeauna, că doar am crescut în România, unde fluieratul pe stradă era considerat un compliment. Doar că, de când m-am mutat de acolo a mai evoluat lumea, ne-am mai educat un pic cu toții, am mai crescut mai mari, au mai venit și obiceiurile din vest peste noi în est, ba chiar și #metoo. Înțeleg că aluzii sexuale sunt pentru mulți o formă de comunicare, atunci când nu-și găsesc cuvintele, un fel de-a propune ceva, ce nu sunt capabili să propună direct, însă folosirea lor ostentativă și repetitivă deranjează, chiar și pe cineva obișnuit cu asta. Și, în plus este ciudat să ai parte de astfel de texte aproape zilnic la muncă, în locul în care astfel de conversații nu-ți au rostul și nici sensul. Dacă până nu de mult toleram comportamentul acesta, fiind obișnuită cu existența speciei de libidoși ce trebuiesc evitați, acum am obosit. Am obosit, să mai tolerez un astfel de cacat și textele penibile al tuturor nefutuți în costum. În comportamentul gunoiului de la mine de la muncă, nu mă deranjează atât de tare faptul că ar vrea să mă fută și că-mi propun sex, cât faptul că nu-mi vorbește niciodată normal și mă tratează ca pe un obiect sexual. Nu mă tratează niciodată ca pe o persoană care gândește, ca pe un om, ci doar ca pe o pizdă indisponibilă pentru el, ce-i creează frustrări și căreia el i-se adresează exclusiv cu texte pline de conotații sexuale.

Este trist că există astfel de frustrați sexual, îmi pare rău de ei, însă îmi pare și mai rău de victimele lor, femeile, locuri de băgat și scos în mintea lor îngustă, surse de mândrie când le fuți și curve când te refuză.