România și revoluția

Ca în fiecare an din ultimii 30, înainte de Crăciun românii își comemorează morții uciși la Revoluție. Vuiesc ziarele despre revoluția, lovitură de stat a României, adevărul îngropat de mult în morminte fără nume și liderii politici aleși sau mai degrabă impuși, unui popor ce nu înțelegea (și care din păcate, încă nu înțelege) libertatea de alegere. Mi-a plăcut cartea lui Grigore Cartianu despre Revoluție, știu că are o serie, eu am citit până acum Sfârșitul Ceaușeștilor. Mi-a plăcut și am găsit-o bine documentată.

Eram un copil de opt ani proaspăt împliniți la revoluție și mare lucru nu-mi amintesc, decât oamenii strânși în fața televizorului la vecini în plină iarnă și începutul semestrul al doilea la școală, când la îndemnul învățătorului am desenat coarne imaginii ”tatălui” nostru prezent pe prima pagină a cărților. Au trecut 30 de ani de atunci și în timp ce românii de ”acasă” se păruiesc cu demonii revoluției într-un stat sălbăticit de corupție, eu privesc cu detașare o înregistrare cu Iliescu de la TVR din `89. Vorbește pentru prima dată poporului, păzit de un securist cu un pistol, în limbaj de lemn, ce se vrea populist, dar în același timp și filosofic, amestecând cuvinte cu subînțelesuri cu sloganele de propagandă. Spune lucruri care auzite cu mintea de acum, îmi sună clar și răspicat a lovitură de stat comunist, cu popor îndoctrinat politic, dependent și needucat, dar care auzite în limba mamă păreau firești pe timpurile acelea. Ascultându-l mi-se pare că se adresează unor copii idioți, cirezii pe care tocmai si-a pus hamurile, îndreptând-o într-o nouă direcție, direcția lui. Până și loviturile de stat de prin America Latină păreau mai credibile decât Revoluția  Românilor.

Ce a fost, a fost și nu mai putem schimba. Din păcate însă, nici prezentul nu sună prea bine. Nu multe s-au schimbat în imaturitatea poporului român și locuind departe de el, în văd tot mai obiectiv. Doctrina a fost înlocuită cu haosul corupției, dependența a rămas, dar nu în forma lipsei de produse ci, a accesului la ele, sărăcie adică, iar lipsa educației este tot mai acută. Mi-e milă de România, am mai spus-o, dorindu-mi din suflet să se schimbe ceva, dar vor mai trece încă 30 de ani de la Revoluție până se va închega această țară, căci până atunci vom fi tot ocupați cu al pomeni pe Ceaușescu. Când vom înceta să ne mai amintim comunismul și Revoluția, poate vom începe să ne întrebăm ce vom face în continuare.

România are nevoie de o schimbare de generații, și onest mărturisesc că, și generația mea este coruptă. Mulți copii de atunci, oameni de vârsta mea, printre care și eu,  eu am pornit la drum cu ideile îndoctrinate ale părinților noștri, pe care acel sistem i-a format,  și până când nu m-am lovit de argumentele logice ale celor de dincolo de zid/graniță, nu m-am trezit la realitate. Îmi amintesc o discuție cu un coleg universitar din Polonia, la o vizită cu studenții în România, când eu am afirmat cu sinceritate, poezia de după Revoluție a celor ce au dus-o relativ bine în comunism, că ”Ceaușescu a lăsat în urmă și lucruri bune”. El m-a privit consternat și m-a întrebat serios cum ar fi arătat România azi, lăsată să se dezvolte în totalitate liber, fără limitele lui Ceaușescu? Oare nu ar fi realizat mult mai multe?