Parfumuri de aroganta

21-swan-3C5ZfCLSGC4-unsplash

Photo by 21 swan on Unsplash

Mi-se spune des ca miros bine, de către colegi la serviciu, ori diverși domni sau domnișoare cu care împart patul, pe stradă, la întâlniri, ori în diverse situații – odată la recepția unui hotel, când îmi făcea recepționistul factura.

Da, știu că miros bine și îmi place, deși primul parfum adevărat l-am cumpărat la 22 de ani, după ce am plecat din România, căci până atunci nu mi-am permis. În România, deși aveam și bursă și salariu, nu m-a lăsat inima să dau 50 de euro pe un parfum, însă cum am trecut la spălatul de vase într-o cantină studențească din Portugalia, mi-am permis și parfumul.

Îmi place să miros bine și consider parfumul un element cheie la oameni. Pentru mine este o declarație de stil, un mod de viață și un răsfăț personal un parfum de calitate.

Mi s-a întâmplat de multe ori să întâlnesc cu bărbați frumoși, îmbrăcați destul de bine, atletici, îngrijiți și pe care îi ducea capul, dar care nu aveau un parfum de calitate. Mi-am dat seama pe loc că erau modești financiar, din clasa de mijloc spre jos, cu aspirații în formare, puțin ambițioși și delicat prea leneși ca să își dorească mai mult. Realizam atunci că, eu voi fi catalogată de ei ca prea arogantă și numai bună de futut cu multă străduință, zâmbetul pe buze și ura inferiorității în suflet. Nu de alta, dar cu parfumul vine și un stil de viață, iar un bărbat care nu se simte la nivel, te fute la greu cu o ură bolnavă de complexe.

Desigur, totul se educă, căci și eu am fost crescută modest, însă pentru un stil de viață diferit trebuie să ai o anumită predispoziție și mai ales capacitatea de-a învață repede și de a evolua permanent.

Unui fost iubit, ce se încadra în criteriile de mai sus, i-am dăruit de Crăciun un parfum scump, ales împreună, pentru că-i lipsea mirosul potrivit. Ne-am despărțit la ceva timp după ce a primit parfumul, iar doi ani mai târziu, când eram întâmplator la el acasă, am observat că încă mai avea jumătate din sticlă.

Când ambițiile sunt formate, vechile obiceiuri mor greu, mai ales stilul de a te parfuma cu economie.

Schimbarea doare

markus-spiske--3ia78f62RM-unsplash

Nu a fost foarte deștept din partea mea să mă încurc și mai ales să mă îndrăgostesc de unul luat, dar căcaturile se mai întâmplă. Să dea prima inocentă cu piatra! Am ținut-o în saga asta mai bine de un an, dar mi-a convenit. La început, când am fost și eu măritată, cel puțin în acte, amantul la distanță și fără complicații a fost ideal. A venit la pachet cu un ambalaj de lux, senzații tari și experiențe total diferite de ce trăisem eu până atunci. Iar, sexul a fost cel mai bun din viața mea de până atunci. Mi-a convenit de minune și mi-a plăcut, de aceea am acceptat relația și cu neajunsurile pe care le oferea.

Asta până ieri, când am schimbat foaia. Era timpul să înfrunt adevărul și fiind conștientă că orice continuare nu însemnă de fapt decât prelungirea inutilă a inevitabilului, i-am declarat iubirea și l-am informat că drumurile noastre se despart. Pe când îmi compuneam creația m-am cam smiorcăit, mai ales ajungând la cuvintele sincer de dureroase „Kocham Ciebie”.

Îl iubesc, enorm, însa mă iubesc și pe mine, iar pe lângă iubire, am început să-mi ofer și respect, despărțirea de el făcând parte din acest capitol. Eu, la cărțile mele de iubire obișnuiam să scriu doar un capitol, cel cu iubirea, pentru că era cel mai convenabil și ușor de scris, uitând să-l adaug și pe cel cu respectul. Aveam vagi zvâcniri pentru respect, dar instabile și de obicei derulate după ce faptele erau consumate. De data aceasta, m-am decis însă pentru o schimbare majoră, întorcând foaia, ca să văd ce-mi rezervă partea cealaltă a cărții. La finalul primului capitol ajunsesem preș, într-o căsătorie nefericită, cu un soț abuzator. Mi-a trebui multa putere și mult curaj să mă ridic, dar am făcut-o, așa că nu mai plănuiesc să mă fac din nou preș.

Marea majoritate a nefericiților în căsnicii se complac, compensând cu atracțiile de duminică. Le doresc mult succes, căci eu nu mai am nici milă și nici răbdare pentru ei. Am fost acolo, dar am ales să fiu liberă și fericită prin forțe proprii, pierzând și familia, și confortul, și bani, și prieteni și statut social. Mi-am băgat picioarele în ele toate, pentru că am doar o viață și nu vreau s-o irosesc degeaba.

PS: verificam pulsul: doare!

Schimbări

Închid treptat capitolul nevestei de clasă mijlocie plus, închisă într-o casă la periferie, cu trandafiri țepoși în grădină și grătar în weekend cu familiile prietenilor obosiți. Dispare în ceața vieții femeia-copil nefericită, nesatisfăcută și sătulă de căsnicia otrăvitoarea pe care o savuram cu greață. Treptat viața mea devine complet paralelă cu ceea ce trăiam în urmă cu trei ani, atât interior cât și exterior, iar planurile pentru serile călduroase de vară și weekend-uri sunt aliniate corespunzător.

Eu: Ce faci weekendul următor? Vrei să te întâlnești cu mine. Avem câteva opțiuni.
Ea: Putem.
Eu: Super.
Ea: Vorbim mai aproape de weekend.
Eu: Ai chef de cluburi seara sau sex în trei? Sau amândouă?
Ea: Haha. Te ador.

El: Am o amică, care vrea să te cunoască.
Eu: Mă invită la o cafea?
El: Yhy
Eu: Unde mai concret, căci sunt liberă doar azi după-masă si mâine, săptămâna aceasta.
El: Ea este aici până mâine … poate diseară.
Eu: La cât și unde?
El: La mine la 8.
Eu Și dacă nu-mi place?
El: Îți va plăcea sigur.

Tot înainte

zoriana-stakhniv-PUVgHyBgZn8-unsplash

Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

Când am pornit la drum acum doi ani, cu valizele pline de bolovani, nu credeam că o să reușesc să merg prea departe. Țelurile mele erau neclare și pierdute într-o imaginație deteriorată. Simțeam însă, că vreau să trăiesc, în ciuda unui sentiment apăsător că viața mea nu are sens. Eram un melc stâlcit sub ploaia depresiva a vieții nefericite și aciditatea biciuitoare a unui fost soț, ce mă hărțui încontinuu. Era și mai drăcos după ce mă mutasem din casa lui, simțind o nevoie acută de a-și descărca urgent frustrările pe mine și în același timp dorind cu orice preț să mă țină cumva încă legată de el în neputință. Mă aflam la jumătatea planului meu genial disperat de a-mi schimba viața, plan țesut ca o soluție, înainte de-a mă arunca sub sinele trenului, ce trecea prin apropierea casei noastre lui de la periferie, și unde tânăra își ducea veacul nefericita noastră familie.

Doi ani mai târziu, o doză mare de curaj, foarte multă voință, doi terapeuți, mult sport, niște cărți citite și câțiva oameni, persoane cheie care m-au susținut și sfătuit, și sunt o altă persoană. De la nevasta nefericită, ofilită și cu părul tot mai scurt, am ajuns să-mi facă bărbații poze pe stradă, iar femeile să mă ia drept model de stil. În noua realitatea sunt curtată de potențiali parteneri și am mereu zâmbetul pe buze.

Cum a fost în iad? Oribil.

Cum este înapoi pe pământ? De vis!

Cum am ajuns acolo? Bună întrebare!

Mă întreb și eu des cum se ajunge în iadul relațiilor? Cu siguranță este un drum frumos la început, pavat cu bune intenții și multe mâini de ajutor, flori și pe alocuri inimioare, ce te copleșesc cu căldura lor până te duc acolo, în bezna inimii, și când ai ajuns viața îți scoate lentilele de cal, ca să realizezi în sfârșit, bălegar în care te-ai băgat. Pentru o dezorientare totală, iadul nu-i un simplu rău suprem pe care să-l simți, să-l miroși și de care să iei imediat distanță. Iadul în cuplu este mult mai sofisticat, fiind un amestec de iubire și ură, disperare și speranță de salvare, ca un pat mare, comod și frumos împodobit, în care te așezi seară de seară lângă călăul tău. Acest loc al deznădejdii supreme este împodobit cu buchete de flori, ce se primesc regulat la evenimente standard, unde așa se cuvine, ca în toate familiile model ce împart fastuos amintiri plăcute, furate printre abuzuri mai mult sau mai puțin discrete. Iadul în sine este  generos, presărat cu bijuterii și parfumuri scumpe, ce se oferă în ziua imediat următoare unei terfeliri din cap până în picioare, mental, desigur, că manual lovesc doar bețivii și săracii. Băieții fini din iadul sofisticat își bat consoartele la intelect, până când își doresc singure să-ți prăjească creierul într-o tigaie, ca Hannibal, după care să-l servească  într-o farfurie de porțelan călăului. Câteodată, din când în când, aceste doamne suprem abuzate ar dori cu patimă să-i de-a soțului cu tigaia în mecla până se despică una din două, dar conștiente că suta lor de kg ar suporta o lovitură de la ale lor cincizeci, dar invers nu, se abțin. Iadul are și portițe, ce par că ar fi de scăpare, momente de libertate nemărginită în care poți să urli până nu te mai salută vecinii și să tragi anevoios câteva capete în perete, ori în mobila de la baie, mai rezistentă și mai la îndemână, în speranța ca ți-se va capul, căci mobila a fost curățată de doamna menajeră.

Iadul aduce cu el plăcerea și durerea, de a te cufunda zilnic și tot mai mult, în bălegarul moale și lipicios al vieții. De acolo, ies doar cei mai puternici și nu are nimic de a face cu banii pe care îi câștigi, cu școlile pe care le termini, cu restaurantele la care mănânci, cu ce bijuterii porți sau ce mașină conduci. Pentru cei ajunși acolo toate acestea nu au nici o importanță. Majoritatea trăiesc în acest bălegar până soarta îi scoate vii sau morți din el. Unii mai curajoși și totodată disperați, își decid singuri calea pierzaniei, aruncându-se sub un tren sau sărind de pe un balcon, în timp ce doar câțiva, puțini, și cu adevărat rezistenți, înoată împotriva curentului până ies la liman. Și nu e nimic mai dulce în viață decât ieșirea din gunoi, iar după ce te-ai îndepărtat mai bine de el, este o plăcere adevărată să te uiți înapoi și să-l vezi în urmă.

Acestea fiind scrise, informez că l-am șters cu succes pe fostul soț de pe Tinder, dar nu înainte de-ai spune că la moaca lui, numai banii îl mai salvează. Mi-am permis această mică răutate și pe următoare, ca să mă decompresez de durerea pe care mi-a cauzat-o ani la rând. Pe gratis, free of charge cum ar veni, l-am sfătuit să-și șteargă o parte dintre pozele de pe Tinder, că arată în ele ca dracu, nu ca nu ar fi, dar măcar să nu-și facă de la început reclamă proastă.

Începuturi

A fost odată ca niciodată, o pizdă plictisită, depresivă și măritată în clasa mijlocie poloneză, ce locuia într-o casă la periferie, cu un soț și un copil. Copilul reușit, dar soțul greșeală fatală. Sărim cu viteza luminii doi ani în timp, pe o canapea verde, dintr-un apartament de două camere situat în centrul gălăgios al unui oraș polonez pitoresc. Aceeași pizdă, doar că de data aceasta divorțată și întinerită (mulțumită psihologilor, sălii de fitness si dermatologului ce i-a prăjit serios moaca), povestește ofticată cu o amica la telefon. Motiv de supărare serios, că gagiu-său focos nu i-a mai scris de câteva zile. O fi distanța mare, dar pe ea a prăjit-o dragostea, deci e  bai mare. Și în timpul gargarei prietenești, realizează tipa că vorba multă nu-i prea de folos, și decide că în loc să-și răcească gură degeaba cu teorii despre bărbații, viață și iubire, mai bine piscălește cu degetele-i fine ecranul tabletei și-și instalează cu succes o aplicație utilă. Tinder-ul, despre care tot a auzit în ultima vreme, se descarcă ademenitor de roșu, iar gagica a încălecat pe-o șa și de aici a început povestea mea.