Ficțiune

Nu mai am flow la scris de ceva vreme. Mi-am ieșit din mână când am decis să fac o pauză pentru că aveam prea multă agitație în jur, iar acum găsesc orice text ce-mi iese din condei în limba română plat. Cam tot ce scriu de ceva vreme mi-se pare o debitare de banalități inutile, iar limba care le leagă nu-i mai vine natural. Paradoxal am multe de spus și pe deasupra mi-se întâmplă chestii interesante, neprevăzute, încurcate în ițele vieții și ale oamenilor, despre care simt nevoia să vorbesc, pe care mi-ar plăcea să le povestesc. Cuvintele însă nu-mi mai curg natural, nu în română și în nici un caz aici.

S-au întâmplat lucruri ce nu mai pot fi scrise pur și simplu pe blog, fiind prea profunde și mult prea personale, iar blogul acesta anonim este mult prea public pentru a împărtăși bucăți secrete din mine pe el. Am vreo 100 de pagini scrise sub formă de carte, pe care însă va trebui să o refac de la început, pentru că în sfârșit i-am găsit o formă corectă și total diferită. Ar trebui să o încep, dar am o anxietate puternică. O recunosc, căci am avut-o și înainte de a-mi scrie doctoratul și l-am scris în mai puțin de 9 luni.

Nu știu cât va dura, nu știu câte de lungă va fi ori cât de valoroasă pentru mine sau altora, însă știu că este singura modalitatea prin care pot să scriu fără să mă autocenzurez, fără a purta cu mine în fundul minții vocea biciuitoare a îngrădirilor societății, așteptărilor cititorilor și pedeapsa apropiaților.

O pot numi oricând ficțiune.

Căpșunărița

TVP_2

Nu mi-e rușine să fiu Căpșunăriță! Și nu pentru că nu culeg căpșuni, ci pentru că nu mi-e rușine de muncă. Interesant cum munca a devenit de ceva vreme o rușine pentru unii români, dar asta-i o altă discuție.

Când am pornit aventura mea internațională într-un autobuz cu zilieri direcția Spania, nu exista nici o diferență între mine, care mergeam la cules de educație și alte tinere la fel de naive și speriate, ce mergeau la cules de căpșuni. Ba, le-am luat și eu calea la munca de jos, lucrând la cantina universității, unde spălam vase alături de studenții săraci, pentru că sistemul educațional din România avea grijă să-și trimită copii cu burse incomplete în străinătate. Așa că, studenții sau cadrele didactice, românii  ce nu beneficiau de susținere financiară, își completau bursa cu munci studențești în aventura lor educațională.

Odată cu redenumirea blogului, am decis să-mi revizuiesc și scrierile anterioare, corectând, modificând, adăugând și completând articolele pe care le-am publicat de la început. Erau greu de citit fără diacritice, pline de greșeli gramaticele și scrise brut, cu expresiile unei limbi neexersate. Recitindu-le, mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat în acești trei ani de când scriu pe acest blog, atât ca stil de scris (mai am mult de schimbat aici), cât și ca mod de gândire.

La final mă recomand pe Facebook. Puteți să dați un like paginii create pentru acest blog și să mă urmări acolo, unde republic aventurile mele de la începuturi, revizuite și câteodată mai detaliate.

In drum spre Dubai

Ascult Cohen și beau Amarula. Sunt trista, obosita și sătulă. Am scris un text bun pe care nu l-am salvat din neatenție. Am încercat sa-l refac dar nu merge, după prea multă Amarula 😓.

Măcar zborul e placut, in cel mai mare avion de la Emirates. Nu am simțit nimic la decolare, iar stewardesele zâmbesc aducându-mi următoarele sticluțe. Zâmbesc și eu, ma anesteziez și mai bag un film, deși le-am văzut pe toate care erau bune.